Sir Winston Churchill spunea la un moment dat ca „omul se impiedica cateodata de adevar, dar de cele mai multe ori se ridica si merge mai departe.” Iar adevarul, asa cum am observat recent, libertatea de opinie, si altele asemenea, sunt niste mici neplaceri si deranjeaza, nu-i asa, civilizatia, eleganta, bunul simt… Caci e simplu in a-ti pune ochelarii „bunului simt” si apoi a imparti, docent, judecati de valoare, cu o candoare de diriginte care pune la punct o clasa de neascultatori…

Rolul de „gazda” si amfitrion, pe „peretele” virtual, e asumat mult prea tarziu si oarecum din disperare, caci nu poti fi si dirijor si taxator de bilete in acelasi timp. Legitimarea celor „25 de ani de jurnalism” e fluturata cu o obstinatie demna de un politist care stie ca nu are altceva decat insigna care sa-i justifice prezenta, iar faptele si adevarul nu-l vor impiedica sa-si faca datoria. Datoria de a „pune la punct”, de a „da o lectie”, de a arata cu degetul „elementele turbulente” care strica armonia, ordinea si curcubeul pe care plutesc unicorni, din lumea virtuala a vinului. Caci, nu-i asa, diversitatea de opinii e ceva de temut, iar analiza lucida si impartiala e de-a dreptul sfidatoare.

In 1979, Roger Waters si gasca sa de turbulenti lansau legendarul album The Wall, ca un protest impotriva obtuzitatii, conservatorismului, autoritarismului si a subminarii libertatii de expresie. Pe ritmul pieselor sale s-au daramat ziduri, atat fizice cat si virtuale.  Ironic insa, tocmai un „zid” electronic, dintr-un mediu care ar fi trebuit sa fie epitomia libertatii si diversitatii de opinii, este canalul prin care gorbaciovismul traieste.

Maestre Waters, intoarce-te in timp pret de o generatie, si construieste la loc zidul in jurul lor. Il merita, si se simt mai confortabil inauntru.