despre abandon
Mi-a luat aproape o saptamana sa ma hotarasc sa scriu acest articol. Nu e usor sa scrii despre ceva la care nici nu vrei sa te gandesti. Acum, la cateva zile distanta, prinvind relativ detasat, incerc sa fac retrospectiva.
Gandul mi s-a insinuat in minte cam pe cand treceam de kilometrul 22 al cursei. E un gand perfid, inselator, care pare trecator, dar odata ce prinde chiar si un fir de radacina, incepe sa se multiplice. Iti cuprinde incet mintea si ti-o incetoseaza, incepe sa te roada pe dinauntru. Gandul abandonului. Nu vine brusc, si nu te doboara. Mai degraba iti musca cate putin din energia, concentrarea, vointa si tenacitatea, nu mult, dar suficient cat sa incepi sa te indoiesti. Si apoi te la sa asa sa te chinui, sa te zbati, sa te sufoci. Odata ce i-ai permis sa se instaleze, iti viruseaza toata constructia, tot esafodajul de argumente.
Pentru ca, la un moment dat, dupa o cazatura zdravana, te trezesti in mujlocul padurii, singur pe cativa kilometri, plin de noroi in mijlocul potecii ude, inconjurat de copaci care cern o ploaie deasa si marunta. Trebuie sa te ridici si sa alergi, ba mai mult, sa recuperezi timpul pierdut. In loc de asta, te uiti la ploaie, si iti pui intrebari:
-ce caut eu aici?
-ce vreau de fapt?
-de ce sa continui?
Orice alergator poate sa iti dea, la o discutie, motive cat se poate de valabile, de solide, pentru care alearga: pentru sanatate, pentru performanta, pentru regasirea de sine, pentru libertate, pentru cauze caritabile, pentru a fi in mijlocul prietenilor, etc si etc.
cursa prin noroi
Insa abia in mijlocul cursei, in portiunea dificila, cand intervine epuizarea, vremea nefavorabila, conditiile adverse, o cazatura neasteptata, abia atunci alergatorul trebuie sa raspunda cu adevarat la acea persistenta intrebare: de ce sunt eu aici?
Stiu, multi imi vor spune ca e momentul sa te aduni si sa faci un exercitiu de vointa, sa te motivezi sa o iei mai departe, sa dai dovada de tarie mentala, sa ai o atitudine de campion …. ei bine, mie nu mi-a iesit faza! Am decis sa abandonez cursa. Si odata ce mi-a fost clar ca nu mai pot alerga mai departe si ca va trebui sa ma retrag din cursa, n-am scapat usor.
A trebuit sa duc cu mine acest gand inca 10 kilometri pana la linia de finish. 10 kilometri de mers schiopatat, prin ploaie, urcand pante noroioase si traversand pajisti murate de ploaia marunta, dardaind sub pelerina, privind cum zeci de alergatori se perinda pe langa mine.
In fine. Mai bine acum, la inceput de sezon, decat la o alta cursa.
M-am refugiatt acasa langa un vinisor bordolez, caruia ar fi pacat sa-i spun „vin de consolare” pentru ca e realmente bun. Si sper ca pe viitor sa nu mai alerg ca o vaca.
„Vinurile de pe „malul drept” din Bordeaux au mai mult Merlot in compozitie, ceea ce le da in general un caracter mai abordabil decat cele dominate de Cabernet de pe malul opus. Acest Grand Cru din apelatiunea St. Emillon are un bun echilibru intre tanin, aciditate si arome, cu accente de cirese negre, tabac si ceai negru, iar in final apare nuanta specifica de ciocolata amaruie. E un vin ce se deschide frumos in pahar, odata aerisit si servit fiind la temperatura camerei.”
Saint Emillon Grand Cru 2011
Vinul din Cluj 