Dacă un necunoscător ar citi revista Decanter, ori orice altă revistă ori site despre vinuri, nu ar ghici niciodată că subiectul despre care se scrie conține alcool. Aproape toate articolele despre vin, știri ori informări, opinii ori descrieri, oricât de vii și evocatoare ar fi, sunt scrise din perspectiva unei stări de ”sobrietate” absolute (da, am împrumutat termenul din engleză… Cumva, în mintea mea, ”treaz” este opusul lui ”adormit” nu al lui ”băut”). E greu de imaginat un alt produs în care literatura de specialitate să fie atât de departe de ceea ce simt și experimentează în mod obișnuit majoritatea oamenilor.

Ne bucurăm de vin pentru că este alcoolic. De peste 6000 de ani (ori poate chiar 10,000 după unele studii), cultura constituită în jurul vinului a pornit de la proprietățile sale euforice. Nu de la terroir, poezie, tradiție, gurmanderie, ori alte finețuri moderne.

În ciuda faptului că ne-am dori să credem că degustările ori evenimentele despre vin sunt doar despre culori, arome, texturi, maturare, ani de recoltă, luni de zile în lemn și arome terțiare, trebuie să fim onești și să recunoaștem că majoritatea oamenilor participă la aceste evenimente, cel puțin parțial, pentru a bea. Adică a deveni ușor euforici.

Totuși, cât de ”euforici” devin, devin depinde de public. Scriu aceste rânduri întrocându-mă de la Salonul de Vinuri Millesime de la Oradea, unde m-am bucurat de un public bine informat, avizat și mai ales pasionat. Am apreciat abundența de scuipători, și ritmul îm care erau golite. Totuși, spre finalul serii, audiența semăna cu un grup de liceeni care chiuliseră de la ora preferată.

Puriștii cu siguranță că nu ar fi de acord. Unii nu ar privi cu ochi buni să înghiți la o degustare, alții de-a dreptul ar considera acest fapt inacceptabil. Îmi amintesc de un masterclass la care am participat acum câtva timp, unde au măsurat cantitatea adunată în scuipători să fie cât mai apropiată de cantitatea din sticlele desfăcute….

Desigur, există un motiv întemeiat pentru care profesioniștii se abțin la degustări și nu-și toarnă ca nuntașii. Nici o companie nu dorește ca echipele de vânzări să-și uite prin birouri listele de prețuri, comenzile ori facturile, și nici să le găsească pătate cu urme din cel mai nou cupaj al gamei.

Îmi place să cred totuși că există un echilibru fericit între pasionații obișnuiți care își dezleagă limbile la al treilea pahar și încep să dezbată și să discute, și ”asceza” profesioniștilor care îndrăgesc scuipătoarea. O degustare de vin, organizată și gestionată în mod corespunzător, funcționează ca un ”symposion” antic grec, în sensul că ai un pretext pentru a vorbi, a dezbate, a emite filozofii la minut și ocheade de moment. Bineînțeles, dacă beau toți în același ritm și rezistă cam la fel. Ai atunci în față o seară pe cinste.

Ebrietatea clar trebuie descurajată fără echivoc, dar la fel și ”asceza” totală. Parcă fără o înghițitură de vin conversațiile sunt forțate, aseptice, parcă ai vorbi despre ultimul material plastic. Dacă la o degustare te concentrezi pe a scuipa și a deversa cât mai conștiincios, pierzi esența ancestrală a vinului, și anume comuniunea între latura lui intelectuală și cea viscerală.

Interesant este că mai ales în domeniul vinului se pune accent atât de ostentativ pe a scuipa, a deversa și a nota. Recent am fost la o degustare de romuri artizanale (despre care voi scrie în curând) în care am încercat vreo 14 probe într-o audiență relativ restrânsă, printre cunoscători, și scuitătorile abia s-au umezit. Ceea ce explică de ce scriitori și artiștii preferă romul (ori mai nou ginul) în dauna vinului.

Oare de ce romul, ginul, tequila, cocktailurile sunt considerate distractive, cool, trendy, iar vinul continuă să pară cu nasul pe sus și să fie acuzat de snobism?

Deci haideți să dăm vinului ce e a vinului, și să bem un pahar!

• Elveția și vinurile sale
• Terasa cu rose-uri
• Crama Vinca în pahare