Recent, la o degustare, cineva vorbea despre vinurile ”pe gustul americanilor” față de cele ”pe gustul europenilor”, iar afirmația m-a intrigat mai mult decât aș fi crezut.

În primul rând, pentru că nu-mi plac generalizările atât de largi. În al doilea rând, pentru că mi-am dat seama că am folosit și eu, în diferite ocazii și evenimente, afirmații asemănătoare. Iar cei din public nu mi-au zis nimic, ci au dat din cap aprobator, cunoscător, rotind paharele și murmurând completări.

De multe ori acceptăm, fără să procesăm prea mult, diverse afirmații generaliste: ”cafea pe stil italian”, ”arome în stil caribean”, ”minimalism scandinav”, etc. Și cu siguranță au la bază un fundament de percepții, care rezultă dintr-o multitudine de interacțiuni cu branduri și produse din sfera respectivă, suficient cât să definească, să individualizeze câteva trăsături aparte. În plus, atunci când aceste trăsături sunt văzute ca un potențial beneficiu, mașinăria de marketing începe să le arunce înapoi către consumatori sub formă de slogane și headline-uri.

Ce e diferit în afirmația de mai sus cu privire la vinuri?

În primul rând, e bizar ca o populație întreagă, chiar un continent, să aibă gusturi similare în materie de vinuri -sau de orice altceva. Mai ales când e vorba de o categorie atât de largă, de diversă, de cuprinzătoare. Și dacă totuși există o formulă care să satisfacă ”gustul american”, ce implică asta și cine decide cum este?

Cei de la evenimentul descris mai sus păreau să fie de acord că ”gustul americanilor” înseamnă vinuri roșii puternice, baricate, cu conținut ridicat de alcool, preferabil evaluate de Robert Parker. Și de aici apare următoarea întrebare: oare vinurile americane sunt pe gustul americanilor?

Dar lucrurile sunt departe de a fi clare, și cu cât explorez mai mult subiectul, cu atât sunt mai convins că răspunsul e departe de a fi clar. Vinurile produse în America sunt exportate în multe țări, deci cu siguranță există multe milioane de consumatori care au ”gustul americanilor”; în aceeași măsură, americanii importă semnificativ ”vinuri europene”, deci cel puțin o parte din ei au ”gusturi europene” în materie de vinuri. Și probabil și gusturi australiene, neozeelandeze, sudafricane…

Bun, s-ar putea argumenta că ei importă acele vinuri din Europa/Africa de Sud/ Australia, etc. care sunt pe gustul lor; deci gustul lor rămâne unitar și neschimbat, doar producătorii își adaptează oferta la cerințele papilelor americane.

Ceea ce poate fi adevărat într-o oarecare măsură, însă atunci, din perspectiva producătorilor, cum rămâne cu terroir-ul, cu ”the sense of place”? Vinul ar trebui să fie o expresie a soiului, a locului, a microclimatului, a anului de recoltă, și a vinificatorului. Acestea, în teorie, nu sunt făcute specific pentru a fi pe gustul consumatorilor,m cin mai degrabă consumatorii caută ceea ce (cred ei) ar fi pe gustul lor.

Alt aspect de adus în discuție ar fi că, spre deosebire de alte produse, vinul nu este un produs atât de adaptabil pe cât credem. Vinul începe în vie, deci e dificil de modificat rapid structura plantațiilor, mixul de soiuri, și apoi procesarea în cramă. Toate acestea presupun investiții foarte mari, și cu rezultate care se vor vedea în câteva cicluri de producție, adică într-un interval de timp ce se măsoară în ani, deci schimbări radicale nu se pot produce peste noapte.

Chiar și adaptările mai specifice la gustul consumatorilor -cum ar fi un rest de zahăr mai ridicat ori mai coborât, nivel alcoolic mai înalt ori mai redus, baricare mai îndelungată, mai scurtă ori deloc, tot au nevoie de un ciclu de recoltare și vinificare pentru a fi puse în practică. Deci răspunsul la cerințele pieței nu poate fi imediat, poate cel mult la nivel de etichetă și packaging.

Așadar, ce e diferit în acest domeniu e că ceea ce piața oferă la un moment dat nu este întotdeauna determinat de cererea actuală, ci cel mult de cererea de acum câția ani…. sau mai degrabă de interpretarea producătorilor asupra cererii de cu câțiva ani înainte, și adaptarea ei la propriile posibilități de producție.

Și în final, mă gândesc și eu cu voce tare: oare cum e gustul românilor în materie de vinuri, dacă există? Adică, care ar fi niște trăsături largi, niște concepte cuprizătoare care să se poată aplica (dacă se pot) la ceea ce numim noi consumatorul român? Și, dacă există, sunt așa de multă vreme sau suferă transformări?

Și cum se suprapune acesta peste ceea ce produc cramele românești? Adică, cramele românești produc vinuri pe gusturile românilor? Pare la început destul de evident răspunsul, dar poate nu e…