Un vin, ca o povestire, ar trebui să aibă un început, un mijloc și un sfârșit. Sau în termeni tehnici: atacul, corpul, postgustul. Dar câte vinuri au asta? Câte vinuri reușesc să parcurgă drumul cursiv, de la primele senzații și până la al doilea sau al treilea pahar, fără să se poticneaască pe parcurs?

Și mai mult decât atât, câte vinuri reușesc să umple acel ”mijloc” cu senzații, să descoperi tot mai multe sub ceea ce părea simplu inițial? Câte vinuri au cu adevărat complexitate?

Am încercat în ultima perioadă o diversitate de vinuri, unde notele de degustare de pe site ori din descrieri (unele scrise de consultanți de mare succes) vorbeau pe larg despre complexitatea vinurilor. Și apoi, când le-am gustat, mă întrebam dacă vorbim despre aceleași vinuri.

Chiar și dacă luăm în considerare factorul subiectivității, ori anumite variații inerente de la sticlă la sticlă, ori chiar evoluția în timp de la momentul scrierii acelor note, diferența dintre ceea ce pretind descrierile respective și ce se găsește în pahar este prea mare. Să ne înțelegem, vinurile respective au fost corecte, cele mai multe bine echilibrate, cu o structură clară, armonioasă. Dar complexe? Nu prea. Aproape deloc. Ele încep, continuă, unele merg chiar un pic mai departe, și apoi se termină.

Dacă vreți, e ca și cum ai spune totul într-o frază, cu intonație și accent perfect, față de a spune o povestire sau un reportaj.

Complexitatea este subînțeleasă într-un vin bun? Eu înclin să cred că este opțională, că este de dorit, că ar putea fi chiar un deziderat al vinificatorului, dar nu este nicidecum o condiție obligatorie. Unul dintre rezultatele evoluției tehnologice și al generalizării accesului la know-how și hardware de astăzi este capacitatea de a face vinuri bune, chiar tehnic foarte bune, fără defecte sesizabile, cu tipicitate, și chiar cu potențial de păstrare.

Complexitatea ajunge, în opinia mea, acolo unde îi e locul: o descoperire frumoasă într-un vin, o surpriză plăcută, sau chiar așteptată, o anticipație, o revelație.

Și o mulțime de vinuri nu sunt și nu vor fi complexe, dar vor fi tehnic ireproșabile: textură, echilibru, tipicitate, coerență. Și nu cred că e nimic rău în asta.

Spre exemplu, vinul de mai sus nu are nici o pretenție la complexitate: Quinta da Raza – Vinho Verde 2022. Cupaj de Arinto, Azal și Trajadura -dar nu cred că informația asta spune prea multe despre el. E fresh, vibrant, lejer, citric-vegetal, un pic de ”fizz”, 11% alcool, închidere cu screwcap, final interesant ce aduce a ceai verde.

Luați-l de pe happywines.ro cât mai este.