Discutăm mult despre compatibilitatea, armonizarea mâncării cu vinul, dar cred că ar trebui la fel de mult să discutăm de potrivirea vinului cu oamenii.

Ca o paranteză, rareori chiar aleg vinuri și preparate 100% compatibile, de cele mai multe ori experimentez și descopăr surprize plăcute …sau nu.

De multe ori aleg un vin mai degrabă în funcție de persoanele cu care îl beau sau pe care le vizitez. Am gusturi extrem de deschise, eclectice și neselective la vinuri, dar știu și că nu toți comesenii sunt la fel, și că unele dintre vinurile care mă vor fascina sau interesa nu vor fi pe placul celor din jur.

Am un cerc destul de larg de prieteni, și contrar așteptărilor, majoritatea nu sunt specialiști în vin, pasionați, uneori nici măcar marginal interesați. Unii care au mai fost pe la degustări știu elementele de bază, alții arată un interes trecător pentru vinuri atunci când vine vorba de ele, alții mai fac achiziții prin concedii, ori alții beau mereu aceleași 2-3 etichete. Și, bineînțeles, sunt cei care nici măcar n-au pretenția că ar ști ceva despre vin, mai mult decât că ….e vin.

Prin urmare, atunci când ne întâlnim în vizite, la cine ori la diverse evenimente, mă feresc să aduc vinuri prea „geeky” , prea ”gastronomice” ori rarități și experimente. Vinul poate fi un subiect de conversație foarte plăcut, dar nu trebuie să acapareze spiritul social al ocaziei respective. Mai ales că părerile pot deveni foarte polarizate, pe măsură ce sticla se golește…

Pe cei care realmente sunt interesați și se așteaptă de la mine să-i surprind de fiecare dată cu o etichetă inedită ori o recomandare obscură, ar fi aproape un afront să-i servesc cu un vin ”generic”. Ar fi pur și simplu o impolitețe.

Mi se întâmplă (rareori) să fiu eu cel surprins, și să găsesc într-o ocazie aparent obișnuită câte un vin atât de surprinzător, încât să-mi schimbe complet așteptările atât despre vin cât și despre gazdă.

Lagrein este un soi foarte vechi, probabil de pe vremea etruscilor, originar din nordul Italiei, în prezent cultivat în regiunea Alto Adige – Trentino. Unele opinii îi dau origine locală, având ca părinte soiul Teroldego, alte opinii sugerează că ar avea origine grecească. Nu e un soi foarte facil, și nici foarte valoros, apreciat mai ales pentru robustețe și capacitatea de adaptare la altitudini; de aceea în prezent e cam singurul soi roșu cultivat într-o regiune cunoscută pentru vinurile albe.

Și asta îl face atât de fascinant, fiind un adevărat supraviețuitor, rezistând atât filoxerei cât și modei care cere în ultimele decenii tot mai multe vinuri albe ușoare și aromate. Tradițional, dă vinuri roșii cu un pronunțat caracter rustic, destul de aspre, cu tanini ce nu se finisează prea ușor și aciditate ce copleșește uneori unele papile mai sensibile.

Cu atât mai surprins am fost să încerc varianta rose, de la unul din cei mai prestigioși producători din regiune: Cantina Tramin, un producător care face vinuri de 100 puncte Parker (dealtfel primul vin alb italian care a primit acest punctaj…). Ștacheta a fost astfel foarte sus ridicată, și vinul a confirmat din plin.

O robă roz-violacee intensă anunță un vin cu personalitate. Note amărui de tomate și cimbru se fac simțite din nas, iar în gură expimă vișine, rodie și coacăze roșii. Peste tot se simte acea notă amăruie, pelinoasă, ce aduce a frunză de mușcată, și îi dă o personalitate distinctivă, rustică dar cu o eleganță aparte. Chiar și la o servire ceva mai caldă (sau chiar prea caldă, era o seară toridă de vară….) vinul rezistă bine datorită acidității înalte și echilibrului bun cu notele de fruct.

Un rose cu siguranță neașteptat și diferit ce orice altceva am băut din Italia, și greu de pus într-o categorie. Clar nu este generic și nici facil, iese din tipare, și îți provoacă așteptările și standardele gustative.

Și mă bucur că am fost la momentul potrivit și în compania potrivită să-l apreciez.