Mai întâi, să clarific o confuzie destul de frecventă: vinul casei nu e deloc același lucru cu vinul de casă.

Despre vinul ”de casă” se pot scrie multe (mai multe decât merită, după părerea mea…), dar un articol explicat clar și la obiect, scris de maestrul Liviu Grigorică e publicat acum ceva ani pe Vinul.ro. Pe scurt, e vorba de vinul făcut în propria gospodărie, pentru consum propriu, fără intenția explicită de a fi comercializat ca atare, folosind procedee mai mult sau mai puțin ”tradiționale” (aka neindustriale și nesistematizate), și în general din soiuri care se pot crește frecvent în curți și gospodării, adesea din hibrizi direct-producători.

Nu despre asta e vorba în articolul de față, ci despre ”vinul casei”. Am întâlnit mai multe explicații și interpretări în publicațiile internaționale de specialitate: cei de la Wine Spectator îl descriu drept: un vin simplu, de fiecare zi, fără a fi remarcabil, de obicei abordabil ca preț. Cel mai adesea e vândut la pahar, carafă sau sticlă, de obicei în variantele alb și roșu. Cei de la Bon Appetit, într-un articol bine scris, detaliază în continuare că vinul casei rareori are menționat soiul, producătorul, câteodată nici măcar țara de origine.

Sunt fascinat de această categorie deoarece reprezintă un mic anacronism istoric, o rămășiță de pe timpurile când hanurile aveau maximum 2-3 feluri de vin, și se aprovizionau cam de la aceiași negustori ori viticultori timp de generații, astfel că vinul servit ajungea să facă parte din trade-mark-ul hanului respectiv, asociat cu personalitatea hangiului și a târgului.

Astăzi, când listele și meniurile de vinuri se fac tot mai stufoase, și managerii de restaurante ori de baruri se mândresc înșiruind cu pedanterie originea, denumirea, anul fiecărui vin, când consumatorii au acces din două click-uri la tot ce internetul le poate pune la dispoziție în materie de informații despre vin, de ce mai persistă acest obicei de a ține unul sau mai multe ”vinuri ale casei”?

Eu sunt de opinie că aceste motive se grupează în trei mari categorii:

-conveniența: uneori clienții nu se pricep, ori nu vor să fie puși în dificultate în fața unei liste lungi de vinuri, ori nu cunosc restaurantul și somelierul, ori doresc mai mult de un pahar dar mai puțin de o sticlă, ori sunt la masă cu mai mulți meseni și vor ceva să satisfacă majoritatea gusturilor, ori pur și simplu nu doresc să aleagă ceva. Practic, opțiunea de ”vinul casei” oferă o alegere simplă, convenabilă și fără efort, plus avantajul de a putea găsi mereu acel vin;

-eficiența: managerul ori proprietarul nu vrea să fie supus fluctuațiilor de stocuri ale distribuitorilor, capriciilor etichetării de către producători; practic dorește ceva ce poate fi cumpărat în cantități mai mari obținând un discount, să aibă un rulaj consistent și să poată fi servit în mod flexibil -la carafă;

-notorietatea: mai rar întâlnit e cazul când un restaurant își alege drept ”vinul casei” un brand cunoscut, bine poziționat, transmițând astfel un semnal în piață clienților și concurenților legat de nivelul la care aspiră și cum dorește să fie perceput.

În realitate, cum se întâmplă cele de mai sus? Maestrul Adi Hădean și-a vărsat oful, în stilul specific, într-un articol acum vreo 10 ani, dar încă de actualitate: ”Vinul casei trebuie să fie cam așa cum ai vrea să gândească clienții tăi despre tine: bun, săritor, gata să te îndatoreze, să te facă să te simți bine primit, prețuit, respectat. Din păcate, cele mai multe dintre localurile românești în care am intrat până acum, nu oferă asta. Și atunci, mă întreb, dacă vin nu, mâncare nu, ospătari buni nu, la ce mai țineți deschis?”. Mai pe scurt, cei de la Vinul.ro spun că vinul casei e sinonim cu ”un vin ieftin, servit la carafă”.

Dar …există și excepții, adică surprize plăcute, de localuri care știu să aleagă, să recomande și să servească vinul casei, potrivit cu preparatele comandate, și nu le e rușine să-și pună numele pe el.

Vorbesc de restaurantul pensiunii Valea Verde, binecunoscut în cercurile amatorilor de gourmet și slow food. Vă las pe voi să descoperiți prezentarea, filozofia, meniul și lista de vinuri, pot doar să confirm că tot ce se specifică pe site se identifică și în realitate.

Ne-am dorit la masă vinul casei alb, și am primit vin la sticlă, bine răcit, iar sticla a fost desigilată în fața noastră. Screwcap, e adevărat, dar pentru vinul casei e cumva de așteptat. Și departe de a fi un vin oarecare anonim, era detaliat în meniu -e vorba de Șarba din gama Livia, de la Crama Gîrboiu. Da, e adevărat, e o gamă pentru marele retail, dar poate tocmai asta e intenția, să găsească clienții o ancoră familiară, un vin cunoscut pe care îl pot identifica rapid.

Și detaliul care mi-a plăcut cel mai mult a fost că proprietarul și chef-ul restaurantului nu a ezitat să-și pună numele pe etichetă și să-și asume ceea ce am avut în pahar…