Aici au început diminețile reci, zilele cu cer plumburiu și reprizele de ploaie măruntă, deși e cald afară. Ce moment mai bun să vorbim despre Fetească Neagră?

Știu că o vedem ca pe un soi ”național” indiferent ce vrea să însemne asta (o punem pe stemă ca simbol heraldic? o bem la ziua națională? o plantăm obligatoriu în fața instituțiilor publice?). De asemenea, știu că unii producători și-am asumat misiunea (lăudabilă, de altfel), de a face din acest soi stindardul viticulturii românești și vectorul de imagine care să ne reprezinte în străinătate.

Nu voi intra aici într-o polemică dacă avem nevoie de un ”fanion” sau nu. Dacă e să fie, părerea mea e că Negru de Drăgășani ar fi mult mai potrivit, atât ca potențial de evoluție și păstrare, expresivitate, cât și faptul că există cât de cât o vinificare unitară care să poată fi luată ca reper.

Și aici ajung cu subiectul articolului de față -care ar fi un reper pentru Feteasca Neagră? Apropo, dacă nu ați ascultat seria de episoade de podcast dedicate acestui soi, de la Intervin, puneți totul pe pauză și ascultați-le, sunt savuroase și bine documentate. Și apoi întoarceți-vă aici la articol.

Îmi aduc aminte (fără nostalgie) de perioada Feteștilor Negre ”merlotizate”, câteodată chiar cu un adaus (generos?) din acest soi, perioadă care a coincis cu apariția pe piață a multor etichete noi, și chiar a multor crame noi. A fost un stil de vin făcut pentru un segment de consumatori care atunci descopereau lumea vinului și cramele noi, ori pe cele vechi care lansau game noi. Acel segment de consumatori doreau o abordare mai modernă asupra vinului, dar în același timp nu doreau să investească prea mult (timp și bani) pentru a descoperi ce le place. Abordarea producătorilor cu acele Fetești Negre a pus accent pe fructuozitate, o oarecare corpolență, un mic rest de zahăr sesizabil, la limita sec-ului, și o învechire minimală. Trebuie să dăm Feteștii ce e a Cezarului, și să recunoaștem că acele Fetești Negre au deschis apetitul multor consumatori de azi spre vinurile roșii romînești.

A urmat o perioadă de ”experimetare”, în care multe crame, sesizând oportunitățile de marketing și apetitul consumatorilor pentru vinuri roșii românești ceva mai corpolente, au dus Feteasca Neagră într-o direcție cu mult ”testosteron”. Aici au apărut multe exemplare cu cunoscutele note gemoase, super-extractive, chiar note balsamice, cu o structură masivă ce (zic eu) că-i este străină. Și mai ales baricată, cu lemnul sesizabil. Lemn+structură+alcool destul de sus+nas intens = love, pentru mulți consumatori.

Aici s-a produas un declic greșit, după părerea mea, în care a început o adevărată competiție neoficială între producători, care lansează cea mai ”premium” Fetească Neagră. Ce au înțeles ei să facă? Au apărut FN-uri cu 12, 14, 18 chiar luni de baric, de multe ori baric nou la prima folosire. Apoi o selecție baricară, chiar selecție de ani de recoltă, pentru a lansa cea mai ”premium” Fetească Neagră -a se citi masivă, baricată, extractivă, cu potențial de învechire.

Trendul încă continuă și nu a dispărut, zic eu din mai multe motive: o gamă și un concept odată lansat, greu poate fi retras ori transformat în altceva; de asemenea, investițiile în baricuri, game, etichete, promovare, trebuie recuperate.

În paralel, am sesizat un trend de a face Fetească Neagră în stil Syrah, sau mai degrabă Shiraz, exacerbând latura picantă, condimentată. Întâlnim astfel exemplare băubile și chiar interesante în anul lansării, care apoi ”colapsează” deoarece corpul e prea subțire pentru aromele respective.

S-a mai încercat și o vinificare în stil Beaujolais Cru, cu accent pe suplețe, aciditate, prospețime, și cred că ar avea rezultate foarte interesante dacă mai mulți producători ar explora acest trend. Din păcate, cred că ar fi dificil de receptat de către consumatori astfel de exemplare, deoarece e foarte încetățenită deja în piață imaginea stilurilor de mai sus.

Și mai există o minoritate -în opinia mea 3 exemplare- de Fetești Negre unde producătorul a căutat în mod voit echilibrul, și a reușit să creexe vinuri echilibrate atât la lansare cât și în cursul evoluției, și cu un potențial frumos de maturare.

După părerea mea , Feteasca Neagră Signature 2016, de la Aurelia Vișinescu, ar fi unul din aceste exemple (poate le voi aminti și celelalte două cu alte ocazii). Am avut ocazia să o degust pe îndelete și să o explorez, și mai ales să ascult direct de la ”autoare” explicațiile cu privire la viziunea și direcția dorite.

Apreciez la acest vin senzația de echilibru între componente, chiar dacă are deja 7 ani: nasul este în congruență cu notele gustative, corpul e susținut de tanini și aciditate fără a fi masiv, textura e catifelată, postgustul vine firesc în continuare. Este un vin care cred că a nimerit proporția câștigătoare între elementele de mai sus.

Da, nu este un vin perfect: alcoolul este cam sus după părerea mea și devine sesizabil, iar prețul e prohibitiv.

Mi-aș dori ca acest stil să devină etalonul pentru Fetească Neagră, și să găsim 40 de etichete diferite în palierul de preț de 10-15 euro/sticlă, cu mici variațiuni în funcție de regiune, an și stil, dar totuși, pe o direcție și linie comună. Atunci vom putea spune că e ”soiul național” și drapelul, stindardul, coronița, etc.

Părerea mea e că cerem prea mult de la acest soi pe care nici nu-l înțelegem prea bine, atât ca și consumatori, cât și ca producători. Se va demoda vreodată Feteasca Neagră? Probabil că nu, s-a investit deja prea mult în direcția asta, și cred că deja s-a trecut de un ”point of no return”; adică vrem, nu vrem, vom face Fetească Neagră, doar nu o lăsăm baltă.

Dar cred că e un drum închis dacă vrem ca acest soi să rezolve toate problemele sistemice care țin de vânzarea și marketingul vinului românesc, pe piața internă și peste hotare.