Miercurea trecută, două întâmplări aparent fără legătură una cu alta mi-au arătat că de fapt, în lumea asta, există o relație de cauzalitate și consecință între orice.

Prin nebănuite circumstanțe, am avut ocazia să ajung în culise, în spatele scenei, la Teatrul Național din Cluj. A fost o senzație neobișnuită să ajung în intrândurile, în labirintul de culoare, în mecanismul -de fapt organismul- venerabilei doamne. M-am simțit ca și cum aș fi intrat în budoarul unei bătrâne artiste, ușor trecute dar încă în formă. Cu urme vizibile de îmbătrânire, cu riduri și cute, pe care și le poartă cu demnitate. Cu decorațiuni din alte epoci, cu straturi de farduri și zugrăveli, toate atât de vechi încât au devenit clasice. Zecile de mii de admiratori și pretendenți care s-au perindat nu au lăsat-o indiferentă pe experimentata artistă, și tuturor le-a oferit un zâmbet, un surâs, o ocheadă.

Venerabila instituție va intra în curând într-un lung proces de renovare. După cum știm că e mersul achizițiilor publice și al proiectelor de stat, e posibil ca procesul să fie și mai lung. Cum va arăta la final venerabila doamnă? Va mai fi oare aceeași?

În altă ordine de idei, la degustarea obișnuită de miercuri seara de la Crama Noastră, în debut de sezon, am călătorit de asemenea în timp, într-un alt proiect, cu o altă venerabilă doamnă, de data asta a viticulturii și oenologiei românești: Crama Cotnari. Care cramă, acum mai bine de zece ani, a lansat proiectul ”Casa de Vinuri Cotnari”. Printre multele experimente de atunci, în verva noului început, s-a aflat și o Grasă de Cotnari vinificată dulce. Ce e surprinzător, mă veți întreba acum, însă la momentul respectiv, când întreaga filozofie era de a se îndepărta de vinurile dulci, și a face vinuri seci, moderne, a fost o mică aroganță, zic eu.

Ei, această mică aroganță a supraviețuit mai bine de un deceniu, și am degustat-o. E recolta anului 2014, are gustul clasic de Grasă, însă cu acea atingere de finețe și grijă pe care o găsim de obicei în marile vinuri de Tokaj. E limpede, strălucitoare, neatinsă parcă de timp, cu aciditate vie, note de ceară, miere de salcâm, migdale prăjite, sirop de gutui, și un final ce aduce a ceai verde.

Atât venerabila doamnă a teatrului, cât și venerabila doamnă a soiurilor aromate românești au nevoie urgentă de un facelift, de o schimbare de imagine. Cu siguranță mai au multe de spus, pentru că …”it is not over until the fat lady sings” -adică nu se termină până nu cântă și …Grasa.