De generații întregi se spune că marile vinuri se nasc din vițe care suferă. Este o credință aproape mistică, repetată în școli de viticultură și la degustări de tot soiul: solurile trebuie să fie sărace, pământul greu, clima aspră, iar vița – forțată să lupte pentru fiecare picătură de apă.

Exemplele abundă, trebuie doar să citim câteva note de degustare ori contraetichete:

• Solurile pietroase din Châteauneuf-du-Pape, unde strugurii cresc printre bolovani încinși de soare;
• Versanții abrupți din Douro, unde lucrătorii cară coșurile de struguri pe spate, în bătaia vânturilor de munte;
• Podgoriile de mare altitudine din Mendoza, unde nopțile friguroase și soarele arzător creează un contrast brutal;
• Vânturile salmastre din Santorini, care răsucesc vițele în formă de cuib pentru a le proteja de forța naturii;
• Climele aride din centrul Spaniei sau sudul Italiei, unde seceta transformă fiecare boabă într-o mică minune a supraviețuirii.

Și exemplele continuă: soluri sărace, înghețuri impredictibile, pante abrupte. CUles la ore matinale ale dimineții, sau chiar la temperaturi negative. Iar când totuși solurile și climatul sunt ok, intervin lucrările în vie: rădăcini nealtoite, tăierile de coarde cu păstrarea doar a 2-3 muguri de rod, normările draconice de producție, uneori depășind 50%.

Toate aceste imagini au construit legenda: vița trebuie să sufere ca să dea rod bun, și implicit vin bun. Și cumva s-a dezvoltat și corolarul -dacă vița nu suferă, vinul trebuie să fie mediocru.

Oare de unde vine această nevoie de a justifica calitatea produsului prin obstacolele depășite? De a justifica succesul prin suferința și dificultățile la care a fost susus strugurele? Oare de ce avem această mentalitate de a pune semnul egal între condițiile vitrege și calitatea superioară?

Se nasc două întrebări astfel:

-oare am transformat vinul într-un personaj de film de acțiune, sub influența eroilor hollywoodieni? Care trebuie să se lupte, să pară că pierde, dar succesul să fie cu atât mai dulce (sic!) la final?

-oare vinurile care trec prin tot acest calvar agro-climateric, chiar sunt (obiectiv) bune? Doar pentru că au supraviețuit, chiar au niște calități gustative intrinseci?

Dar dacă privim dincolo de metaforă, vedem că nu doar vițele suferă. Odată cu ele, suferă și oamenii care le îngrijesc. Pe aceleași pante abrupte, sub același soare necruțător ori vânt puternic, viticultorii își pun trupul și răbdarea la încercare. Lucrează via și culeg strugurii în echilibru precar, sapă între bolovani, lucrează în praf sau în frig, în locuri unde mașinile nu pot ajunge, în temperaturi greu de suportat, urcă pe jos cu greutăți mari, etc. Și uneori pierd totul la o grindină ori un îngheț, ori chiar în incendii, cum s-a întâmplat recent în California.

Este o suferință împărtășită – o formă de respect reciproc între om și plantă. Și, poate, de aceea vinul născut din asemenea condiții poartă o emoție aparte: e un amestec de natură, efort și devotament.

Totuși, goana aceasta pentru a duce vița de vie în condiții tot mai extreme, în locuri și mai inaccesibile, poate că nu are un sens real. Să nu uităm că, istoric vorbind, motivul principal pentru care via a ajuns să fie plantată în condiții atât de dure era lipsa de teren accesibil în zone mai fertile, mai blânde.

Dar poate că adevărata grijă înseamnă să-i oferi viței condițiile potrivite – un sol pe care să poată crește, un climat pe care să-l poată tolera, și un om care să-i respecte ritmurile. O viță echilibrată, într-un loc potrivit, va produce struguri echilibrați. Și din ei, vinuri care exprimă sinceritatea locului.

Poate că nu trebuie să alegem între suferință și confort, ci între luptă oarbă și echilibru conștient. Pentru că vița-de-vie, asemenea omului, nu devine mai înțeleaptă prin durere, ci prin adaptare. Când privești o vie cocoțată pe o pantă abruptă de piatră, bătută de vânturi, e ușor să spui că suferința creează frumusețe. Dar adevărul este mai nuanțat. Frumusețea vine din echilibru, din simbioza dintre om și natură, dintre muncă și răbdare.

Poate că vițele nu sunt masochiste ci doar își doresc să-și vadă de treabă în liniște.