Există o expresie pe care o folosim de multe ori în România, de regulă cu o urmă de uimire și admirație: „Mă bucur că mai sunt nebuni pe lumea asta.” Nu nebuni în sensul clinic al termenului, desigur, ci acei oameni care încă au curajul să facă lucrurile altfel, să meargă împotriva curentului și să își asume riscuri într-o lume care premiază conformismul.

După ediția din acest an a Millésime Oradea, exact acesta a fost gândul cu care am plecat acasă. Într-o perioadă în care piața vinului pune o presiune uriașă pe producători să fie eficienți, previzibili și comerciali, există încă oameni care aleg să experimenteze. Care își permit să piardă puțin din confortul siguranței pentru a câștiga ceva infinit mai valoros: personalitate.

Iar dacă vrem să continuăm să atragem oameni către vin, dacă vrem să păstrăm interesul publicului pasionat și să oferim motive pentru care cineva să deschidă încă o sticlă și să participe la încă un festival, avem nevoie de astfel de „nebuni”. Pentru că ei țin vie curiozitatea.

Millésime Oradea – mic ca dimensiune, mare ca relevanță: festivalul orădean continuă să își consolideze identitatea într-un mod admirabil. Nu încearcă să fie cel mai mare, nu încearcă să impresioneze prin cantitate, în schimb mizează pe selecție, pe dialog și pe descoperire. Iar anul acesta, poate mai mult ca oricând, am avut senzația că multe dintre cele mai interesante vinuri au venit din zone care refuză să urmeze rețetele consacrate: vinuri care nu încearcă să placă tuturor, vinuri care spun o poveste, vinuri care provoacă.

Bobiță – Feteasca Regală care își amintește cine este

Unul dintre cele mai plăcute exemple a fost Bobiță, de la Crama Bauer. În ultimii ani, Feteasca Regală a devenit, pe alocuri, victima propriului succes. Mulți au împins-o către o zonă excesiv de tehnologică, foarte corectă, foarte curată, dar și foarte previzibilă. Bobiță merge în altă direcție: este o Fetească Regală jovială, prietenoasă, luminoasă. Un vin care nu încearcă să demonstreze nimic, dar care reușește să transmită exact ceea ce acest soi știe să ofere atunci când este lăsat să se exprime: prospețime, farmec și autenticitate. Genul de vin care îți amintește de ce te-ai îndrăgostit de soi în primul rând.

Regina – Feteasca Albă care refuză să fie timidă

La polul opus, dar la fel de fascinantă, a fost Regina de la Crama Maier. Feteasca Albă este adesea percepută ca un soi delicat, discret, aproape eteric. Aici însă avem o interpretare densă, structurată, cu volum și substanță.Un vin care demonstrează că soiurile românești încă au multe teritorii neexplorate. Și că, uneori, cea mai bună inovație nu înseamnă inventarea a ceva nou, ci redescoperirea unor posibilități pe care le-am ignorat prea mult timp.

Nachbil și spiritul garajist

Dacă există o zonă care continuă să inspire prin libertate creativă, aceea este universul construit de Nachbil. Îmi place să mă gândesc la acest proiect ca la un adevărat „cuib” al garajismului românesc – în sensul cel mai nobil al termenului. Acolo unde convențiile sunt puse sub semnul întrebării, iar experimentul nu este un accident, ci o direcție asumată. Un exemplu perfect a fost spumantul din Grüner Silvaner, o apariție care arată cât de multe surprize poate oferi încă viticultura românească atunci când cineva are curajul să încerce. Nu este genul de vin pe care l-ai găsi într-un studiu de piață despre tendințele comerciale., și tocmai de aceea este important.

Pietroasele și reabilitarea Tămâioasei Românești

O altă revelație a venit de la Stațiunea Pietroasele, care a prezentat o serie de vinuri dedicate Tămâioasei Românești. În ultimii ani, am văzut prea multe interpretări care au împins soiul către o zonă excesiv de subțire și austeră. Aproape că am început să uităm că Tămâioasa Românească poate avea și corp, profunzime, textură, și expresivitate aromatică.

Seria prezentată la Millésime a fost o demonstrație că acest soi poate susține multiple stiluri fără să își piardă identitatea. Și poate că exact aici stă frumusețea lui, nu într-o singură rețetă ci în versatilitate.

Cotnari – când tradiția devine laborator

Poate cea mai mare surpriză pentru mulți participanți a venit din partea Casei de Vinuri Cotnari. Nu vorbim despre vinurile pe care publicul le asociază în mod tradițional cu numele Cotnari, ci despre seria de spumante care de ceva ani merită atenție serioasă; spumante cu peste 40 de luni petrecute pe drojdii, construite cu răbdare și ambiție.

Dar dintre toate, două vinuri mi-au rămas în minte. Primul a fost un spumant din Busuioacă, o idee care la prima vedere pare aproape excentrică, dar care în pahar capătă sens și personalitate. Al doilea, o Frâncușă baricată, o demonstrație că unul dintre cele mai subestimate soiuri românești poate livra mult mai mult decât ne-am obișnuit să credem.

Sunt exact genul de proiecte care merită încurajate, nu pentru că vor deveni neapărat bestseller-uri, ci pentru că împing limitele a ceea ce credem că este posibil.

Un alt punct forte al ediției a fost seria de masterclass-uri. Am apreciat în mod special accentul pus pe soiuri care rareori primesc atenția pe care o merită. Masterclass-ul dedicat Crâmpoșiei a demonstrat cât de multe fațete poate avea acest soi atunci când este abordat cu seriozitate. Cel despre Cadarcă a oferit o perspectivă binevenită asupra unui patrimoniu viticol care merită redescoperit, și potențialului de evoluție, de 15+ ani.

Iar sesiunea dedicată șampaniei rosé, pe care am avut plăcerea să o susțin, a arătat încă o dată că publicul românesc este tot mai curios și mai dispus să exploreze stiluri, tehnici și istorii dincolo de consumul obișnuit.

De ce avem nevoie de acești „nebuni” : piața vinului românesc se maturizează, ceea ce este un lucru bun, dar maturizarea vine și cu un risc: uniformizarea. Atunci când toți urmărim aceleași tendințe, aceleași scoruri, aceleași profiluri aromatice și aceleași obiective comerciale, există pericolul să pierdem tocmai elementul care face vinul fascinant: surpriza. De aceea mă bucur când întâlnesc producători care își asumă experimente, care testează, care greșesc uneori. Dar care continuă să încerce, pentru că fără ei nu există evoluție.

Millésime Oradea reușește ceva rar: să fie în același timp intim și relevant. Este un festival care nu impresionează prin dimensiune, ci prin conținut, prin selecție. Prin oameni și prin conversații. Și, mai ales, prin faptul că oferă o scenă producătorilor locali, și celor care au curajul să iasă din rând.

Dacă viitorul vinului românesc va fi construit doar de cei care joacă sigur, va fi probabil unul profitabil, dar plictisitor.

Dacă însă vom continua să avem și acești „nebuni” care experimentează, provoacă și explorează teritorii noi, atunci viitorul va fi cu sigurnață interesant pentru noi, cei care iubim ”nebuniile”.