Halkidiki, între livezi de măslini, dealuri și mare.

În articolele mele de călătorie încerc să evit două extreme: ghidurile care îți programează fiecare minut al vacanței și relatările atât de introspective încât, la final, nu afli nici unde să mergi, nici ce să mănânci. Prefer itinerariile în care rămâne loc și pentru descoperiri, și pentru o după-amiază în care singura activitate serioasă este mutarea șezlongului după umbră.

Halkidiki este una dintre cele mai populare destinații de vacanță din Grecia, mai ales pentru turiștii din Balcani. Este accesibilă cu mașina, are sute de plaje și oferă cazare pentru aproape orice buget. Tocmai de aceea poate părea, la prima vedere, o destinație prea cunoscută și deja complet explorată. Dar dacă ieși puțin de pe traseul dintre hotel, plajă și tavernă, descoperi o regiune mult mai variată: sate vechi, peșteri, livezi de măslini, vinuri excelente, peisaje sălbatice și chiar o epavă adevărată.

Noi am locuit lângă Nea Potidea, într-o căsuță închiriată pe un deal deasupra mării, în mijlocul unei livezi de măslini. Nu era un resort și nici nu avea recepție, muzică în lift sau program de animație. În schimb, diminețile începeau cu liniște, cafea și vedere spre mare, iar seara se auzeau mai ales greierii și pisicile vecinilor.

Plaja din Nea Potidea este foarte decentă, cu apă limpede și suficiente terase prietenoase încât să nu fie nevoie să transporți jumătate din bucătărie după tine. Nu este neapărat plaja pentru care traversezi Europa, dar este exact genul de loc unde poți petrece fără efort o zi întreagă.

Într-o vacanță de familie, această comoditate nu trebuie subestimată. Uneori cea mai bună plajă nu este cea mai spectaculoasă pe Instagram, ci aceea la care ajungi repede, găsești ceva bun de mâncat și nimeni nu începe o revoltă în mașină.

Pentru un peisaj mai dramatic, merită drumul până la capul Possidi. Dincolo de farul abandonat, o limbă de nisip înaintează în mare, schimbându-și forma după valuri și curenți. În spate rămâne pădurea de pini, iar în față ai doar apa, vântul și senzația că uscatul se termină acolo.

Locul mi-a amintit de poveștile cu pirați: un far părăsit, o coastă aproape sălbatică și suficient spațiu pentru ca imaginația să completeze decorul cu o corabie eșuată și un cufăr îngropat. Lipsește doar harta cu un X roșu. Atenție însă la curenți și la soare: pe limba de nisip există foarte puțină umbră.

Galerie cu trei fotografii:

Într-una dintre cele mai toride zile am vizitat Peștera Petralona, o alegere pe care am început să o apreciem încă de la primele trepte coborâte. Peștera nu este foarte mare, dar traseul trece printre stalactite, stalagmite și formațiuni spectaculoase, frumos luminate și foarte fotogenice.

Alături se află muzeul cu fosile de animale și vestigii ale prezenței umane preistorice descoperite în zonă. Vizita nu ocupă o zi întreagă, dar este o pauză bine-venită de la plajă și o dovadă că turiștii primitivi au apreciat răcoarea locului cu mult înainte să apară aerul condiționat.

Afytos pare încremenit într-o versiune mai lentă a Greciei: case din piatră, străduțe înguste, flori și terase suspendate deasupra mării. Este unul dintre acele locuri unde aparatul foto muncește mai mult decât proprietarul.

Merită să vă opriți pentru preparatele locale, pește, uleiurile de măsline produse în zonă și înghețata cu ulei de măsline și arome mediteraneene. Sună ca o idee concepută de cineva care a luat prea în serios gastronomia experimentală, dar este surprinzător de bună.

La Epanomi, aproape de țărm, se află epava unei nave, astăzi un punct de atracție pentru snorkeling și scufundări. Apa limpede și silueta vasului creează un decor neobișnuit, mai ales pentru cei care s-au plictisit să privească doar pești mici și pietre.

În apropiere se află și Ktima Gerovassiliou, una dintre cele mai interesante crame vizitate de mine în ultimii ani. Domeniul privește spre Golful Thermaic și Muntele Olimp, are un muzeu excelent, o impresionantă colecție de tirbușoane și vinuri care arată cât de bine pot conviețui tradiția și modernitatea. Malagousia este vedeta casei, soiul fiind salvat și readus în atenția lumii vinului inclusiv datorită lui Vangelis Gerovassiliou.

Prin restaurante și magazine se găsesc frecvent vinuri din Creta, accesibile, corecte și foarte potrivite cu bucătăria locală. Am reîntâlnit și vinurile Nico Lazaridi, pe care le cunoșteam din România, iar degustarea de la Gerovassiliou a fost, firește, punctul culminant.

Berea locală Nimfi, răcoritoare și ușor amăruie, și-a făcut foarte bine datoria în zilele fierbinți. Iar un ouzo după moussaka a încheiat mesele cu acea convingere tipic grecească potrivit căreia digestia poate fi ajutată prin adăugarea unei noi provocări.

În Halkidiki poți avea o vacanță mult mai aventuroasă sau, dimpotrivă, poți să nu părăsești deloc satull. Nouă ne-a plăcut acest echilibru: suficientă plajă pentru odihnă, suficiente excursii pentru curiozitate și destule întâlniri cu mâncarea, vinul și oamenii locului încât să simțim că am fost în Grecia, nu doar lângă o piscină.