Două sunt perspectivele-cheie din existența mea de iubitor al vinului care se intalnesc frecvent, care ma fac sa ma gandesc la tensiunea ingrată a pasionatului, constrâns cu fiecare pahar sa se autosupuna unui exercitiu de mers pe sarma, de echilibru intre doua stari:cea de consumator, hedonist, observand placerea pura, picatura cu picatura, degustand, savurand, imbatand (la figurat) simturile, si cea de observator lucid, judicios, impartial, usor sceptic chiar, neingaduindu-si prea multa aplecare si imersiune intr-un simt ori altul.
Privind in urma constat cu teama ca reflexul distantarii critice s-a impus de prea putine ori, si ca de si mai putine ori am reusit sa ma detasez atat de simturi cat si de ratiune si sa plutesc undeva deasupra vinului si momentului. Fireste ca avertismentele (scrise) ale criticilor, bloggerilor si altor autori cu privire la drumul fara intoarcere de pe toboganul simturilor le-am avut mereu in minte, că trebuie sa evit o identificare cu aromele din pahar, sa imi suprim vreo inclinare vadita si sa las euforia sa treaca, ca sa pot judeca vinul prin filtrul sutelor de notite (mentale ori din contra), prin cele citite si ascultate, temator sa nu depasesc vreun prag (imaginar) de punctaje, sub ori peste care m-as expune unui oprobiu, sau cel putin unor intrebari scrutatoare.
Nu m-am gandit foarte intens la micile placeri vinovate ale textului pana la intalnirea de seara cu
acest vin prosecco –Valdobbiadene Marca Oro pe numele lui. Am repudiat de prea multe ori vinurile spumante, izolandu-le in rigoarea unor celebrari, aniversari ori alte evenimente „de rigoare”, tocmai dintr-o constiinta a pericolului identificarii cu efervescenta bulelor, cu aromele subtile si aeriene, or miezoase si coapte, ori pur si simplu cu jocul nesfarsit al micilor sfere in pahar.
Frumoasa performanta a acestui spumant italian este ca mi-a reconciliat aplecarea hedonista spre placeri imediate, cu dramul de ratiune al scepticului, si cu imaginatia celui care obisnuieste sa-si exprime sentimentele in scris. Culoarea auriu-verzuie strapunsa de mii de bule mici si persistente, nota de patiserie fina, usor aromata, consistenta cremoasa si usor racoritoare pe final -e usor sa te lasi prada acestora- cum la fel de usor este sa-i gasesti cusururi.
Cumva scepticismul nu se impaca insa cu aceasta adevarata pledoarie lichida si stralucitoare, care isi pastreaza tinuta si intensitatea chiar si dupa doua zile(!) de la deschidere. Ramane doar ca filtrul timpului sa scruteze fotografiile mentale ale impresiilor momentului respectiv, si sa le marcheze pe cele mai expresive, iar apoi intervine condeiul (la fel de mental) care le va da o forma structurata.
Aceasta aventura a reabilitarii rolului vinului spumant in familie (incepand cu mine), a desprinderii bulelor din ciclul eternelor „ocazii” pompoase, a regasirii placerii unui zambet in coltul gurii, a inceput sub auspicii bune cu acest prosecco cum nu se putea mai potrivit pentru o bucurie simpla de vineri seara, atat pentru satisfactia personala cat si pentru placerea (prezumata, imi dati voie!) a cinstitilor cititori. Incerc asadar va va substitui un text pur descriptiv cu unul mai introspectiv, tiparele articolelor obisnuite de pe blog cu o lectura mai participativa, obisnuita tirada culoare-nas-gust-postgust-impresie generala, cu o citire mai atenta, mai empatica poate, cu certitudine mai greu de urmarit.
Si imi indeplinesc acest rol cu o placere aproape voyeuristica, de a-mi scruta pofticios propriile senzatii de acum trei zile, de a le fixa in cadre mentale si in cuvinte, si de a le asterne aici, impreuna cu cateva imagini.
Pingback: Articole de revizitat | Vinul din Cluj
vreau si eu… 🙂
Pai se gaseste destul de usor in magazine