In hamac cu Livia si Alira, la Sighisoara
Orizontul s-a ingustat brusc cand m-am intins in hamac, si s-a transformat intr-o dunga colorata, la un metru in fata ochilor mei, terminat cu niste sireturi franjurate, la capatul carora patrunde lumina blanda a unei dimineti de vara, printre frunze. O binevenita ora fara telefon, volan si galagie, numai cu ganduri. Mai ales dupa alergatura din ziua precedenta, din cetate.
relaxare in hamac
Caci articolul acesta este despre Sighisoara, Cetatea Sighisoarei, si Festivalul de Arta Medievala care se afla la a 19-a editie parca, si care a insemnat un punct important al verilor mele studentesti. Imi aduc aminte de vremurile „de la inceput”, cand mergeam cu trenul si aveam cate un bilet la trei persoane, ne puneam cortul prin gradinile si curtile oamenilor, o bere se termina cu alta, si de multe ori ne prindea pe strazi lumina diminetii, la fel de murdara ca si caldaramul… Concertele erau cate trei deoadata, de nu mai stiai la care sa ajungi, trupe de teatru improvizau pe la fiecare colt, pe langa bastioane gaseai cate un „menestrel” modern zanganind din chitara… si un mic dejun cu cartofi prajiti reci, de cu o seara inainte, nu era neobisnuit…
Multe s-au schimbat, caci si festivalul are varstele lui. Ca si un barbos care isi redescopera pielea neteda a obrazului, si parca arata bine, dar parca lipseste ceva, la fel si cetatea s-a schimbat, a dobandit o fata noua cu care nu s-a obisnuit inca. Dincolo de peretii colorati si sub portile grele se afla acum terase si dormitoare, cafenele cochete au aparut peste tot, unele zone de langa batranele ziduri au un feeling foarte urban si contemporan.
Sighisoara Medievala
In acelasi timp, dupa doar catia pasi poti sa te infunzi in timp, sa-ti treci ghetele peste pavajul din piatra de rau pus acolo cu vreo zece generatii inainte, sa-ti obisnuiesti ochiul cu silueta nealterata a crenelurilor si turnurilor, si sa privesti in zare in lungul vaii Tarnavei, asa cum probabil faceau acum 300 de ani targovetii iesiti sa se limbe fara treaba.
Caci Cetatea e mai mult decat un Disneyland medieval in versiune locala (ori, Doamne-fereste, Drakula Park…), cetatea e vie, este locuita, zidurile si turnurile fac parte din firesc, copii merg si acum la scoala din deal prin pasajul secular al scarilor acoperite, slujbe se tin in germana in biserica manastirii, scarile nesfarsite vad zilnic atat adidasii turistilor cat si botinele gospodinelor plecate la piata, iar poarta masiva de sub Turnul cu Ceas ii primeste pe toti pe sub aceleasi bolti severe, asa cum i-a primit de secole incoace.
Cetatea, ca si toata Transilvania dealtfel, nu e un muzeu in aer liber, cu „exponate” si „figuranti”: oamenii aceia chiar au vorbit germana vreo noua sute de ani, nu doar de dragul turistilor; literele gotice au fost acolo cu mult inaintea firmelor luminoase; centrul istoric este chiar istoric; urmele de ghiulele si incendii de pe ziduri nu sunt pictate ca sa „dea bine”; boltile largi ale cladirilor si ogivele gotice nu sunt din rigips…
…si rasfoitul unui meniu cu specialitati „a la Dracula” impreuna cu cumpararea unui magnet de frigider si a unei sabii de lemn nu tine loc de experienta culturala si de intelegere a istoriei Transilvaniei, a melanjului unic de limbi si etnii.
Dar sa revin la festival: acum e un amestec de familii cu copii, studenti rebeli, hipsteri in uniforma de vara, turisti rataciti, straini veniti cu autocare inarmati cu ghiduri, mesteri populari, amatori de seflie-uri cu armuri, trupe de reenactment… Dincolo de aspectele kitch si stridente, eu vad in acest festival o incercare de recuperare, de readucere a istoriei medievale in firesc, dupa ce a fost vazuta atatea decenii prin prisma „luptei de clasa”, a „clasei exploatatoare”, a „asupritorilor straini”, a „jugului stapanirii”…
din Sighisoara
Ei, dupa o asa zi plina, m-am relaxat intr-un mic colt de rai, la Bassen Pension (Bassen=Bazna…), intr-o vale ascunsa intre dealuri impadurite, unde doar silueta bisericii fortificate se ridica mia sus decat copacii, iar seara e anuntata de mugete de bivoli… iar gradina prelunga e presarata cu flori, banci si hamace.
Bassen Pension
Langa o masa simpla si copioasa am invitat-o pe Livia, Sarba 2013, de la Crama Girboiu. A stat cuminte in frgider pana cand noi am mancat supa deasa de cocosel cu taitei. Am turnat-o in pahare pana cand am schimbat farfuriile , si am observat culoarea galben-palida, cu vinisoare verzui intense. Nasul aduce a flori salbatice -sunatoare, musetel, tei, aromat si intens, cu o buna peristenta. In caldura unei seri de vara, aromele capata si mai multa consistenta si densitate, si au reusit sa-i faca si pe ceilalti meseni sa ridice curiosi nasul din farfurii. In gura e suplu si elastic, ca o ramura tanara, cu ceva fibra data de aciditate, si note de mere verzi, agrise, corcoduse. Aciditatea cam obseste pe final, si-l lasa gafaind dupa un strop de racoare. Dar langa niste chiftelute sasesti, usoare si cu multa verdeata inauntru, isi regaseste ritmul si face fata pana la sfarsitul mesei.
Iar restul serii l-am petrecut ascultand linistea interminabila, intrerupta doar de scartaitul hamacului.. Aproape ca auzeam stelele aparand pe cer, iar un vant abia simtit misca incoace si incolo aerul incarcat de miros de flori, fum de lemne, grajd, si fan uscat… la care s-au adaugat si notele dense si usor dulcege, zmeurii, avand-o alaturi pe Alira cea Rose 2012. Oricat s-ar insista ca rose-urile sunt vinuri usoare de vara, de sete, se gaseste cate un exemplar gata sa demonstreze contrariul. Dincolo de culoarea intensa, de aromele rotunde si lipicioase, si de finalul ce se pierde incet in orizontul gurii, acest rose dobrogean are suculenta si aplomb. Se simte vigoarea Cabernet-ului sub straturile dense de arome ale Fetestii Negre, iar alcoolul nu iese prea tare in evidenta. E un vin bun cand e prea cald afara pentru un desert, iar acesta tine loc si de ceva dulce, si de digestiv. Mi-a tinut companie pana la ceasul tarziu cand am inceput sa vad stelele cazatoare… ori doar mi s-a parut?
Alira Rose 2012
Vinul din Cluj 