„E bun vinul?” — întrebarea pe care o aud zilnic și la care nu pot răspunde simplu.

În magazinul de vinuri pe care îl gestionez aud aproape în fiecare zi aceeași întrebare: „E bun vinul?” Și, de fiecare dată, zâmbesc. Pentru că știu că întrebarea nu e deloc despre vin. E despre omul din fața mea.

De-a lungul anilor, am înțeles că oamenii nu caută un verdict obiectiv sau o frază pompoasă desprinsă din lumea degustătorilor profesioniști. OK, unii caută, dar puțini: puncte și statistici. Ce vor cei mai mulți de fapt, este mult mai personal: vor să știe dacă vinul li se potrivește lor. Dacă îi va bucura, dacă nu îi va dezamăgi, dacă se simt în siguranță cu alegerea lor. Dacă îi va face să fie mulțumiți de alegerea lor.

Am degustat mii de vinuri. Am citit note tehnice, articole de specialitate, am discutat cu oenologi, am vizitat crame din toată țara și din străinătate, am fost pe la concursuri și evenimente, chiar recent la Londra la Decanter FIne Wine Encounter. Și totuși, oricât aș încerca, nu pot transforma preferințele mele într-un standard universal.
Pentru că fiecare om care intră în magazin vine cu propriul bagaj de gusturi, amintiri și așteptări. Plus propriul bagaj de experiențe personale, imagine de sine și despre care e locul său în lume.

Unii vor un roșu moale „ca o pernă”, alții caută aciditate vibrantă, alții fug de tanin ca de dentist, alșii dimpotrivă vor tanini cu polonicul. Unii vor roșu demisec, alții orice e cu bule. Nu există două papile la fel.
Și asta face meseria mea atât de frumoasă.

Ce ascunde întrebarea „E bun vinul?” Când cineva mă întreabă dacă un vin e bun, eu aud subtextul. Îl auzeam și înainte, dar acum îl înțeleg mult mai limpede:

Mi se potrivește? O să îl simt prea sec? Prea dur? Prea apos? Prea ”vinos”?

E alegerea potrivită pentru momentul meu? E alegerea potrivită pentru mine? E alegerea potrivită pentru cine aș vrea să fiu și să simt când îl beau?

De aceea, nu răspund niciodată cu un simplu „Da, e bun”. Nu pentru că n-aș avea o opinie — am, mai multe, și încă destul de clarae. Dar pentru că opiniei mele îi lipsește ingredientul esențial: persoana din fața mea.

Așa că, inevitabil, întorc întrebarea: „Ce îți place ție de obicei?”, Ce ai mai băut în ultima vreme? Îl bei acasă sau la cineva? Ești fumător?

Am avut clienți care au descoperit revelația vieții lor în raftul de jos, în urma unor întrebări potrivite, și clienți care au plecat dezamăgiți cu o sticlă scumpă recomandată „în altă parte”. Am avut clienți care scanau imediat eticheta să vadă scorul de pe Vivino, și clienți care căutau din ochi medaliile. Am avut și clienți care mă întrebau despre regiune, despre soi, ori desăre ce se mănâncă acolo.

Dacă am învățat ceva, este că vinul e 100% personalizat. Se potrivește sau nu. La fel ca o melodie, o carte, o poveste, o relație, o stare. Potrivirea e totul.

Oamenii nu vin la mine doar pentru o sticlă. Vin pentru ghidaj, pentru conversație. Pentru acel mic exercițiu de traducere a gusturilor și părerilor lor în limbajul vinului. Iar rolul meu nu e să spun ce e „bun” și ce nu. Rolul meu e: să întreb, să ascult, să observ, să văd ce e dincolo de ce se vede, și să sugerez ceva ca și cum a fost ideea clientului de la început.

Îmi place să transform fiecare recomandare într-o mică descoperire. Uneori intuiesc din primele 30 de secunde ce li s-ar potrivi. Alteori avem nevoie de 10 minute de discuție, trei variante și un strop de curaj, și de ce nu, de insistență. Dar adevăratul verdict e doar al tău.

Și poate tocmai asta face ca lucrul cu vinul — și cu oamenii — să fie atât de frumos: vinul nu trebuie să fie perfect. Trebuie să fie personal.