Concursul de Vinuri Roze organizat sub egida Vinul.ro a ajuns, pe 14 mai 2026 la cea de-a 14-a ediție, desfășurată la București într-un context deloc simplu pentru această categorie de vinuri. Evenimentul a adus la aceeași masă atât crame consacrate, cu experiență și notorietate pe piață, cât și mici producători care încearcă să-și găsească locul și identitatea într-un segment aflat, în mod evident, într-un con de umbră.

Îmi aduc aminte cu nostalgie de ediția de debut, organizată nu atâta naivitate, dar și entuziasm și poate un pic de nebunie…

Ediția din acest an a avut și o premieră importantă: pentru prima dată au fost acceptate și alte stiluri de roze decât cele seci. Decizia este una binevenită și necesară. Piața s-a schimbat, gusturile consumatorilor s-au diversificat, iar categoria are nevoie de mai mult curaj și flexibilitate dacă își dorește să rămână relevantă. În ultimii ani, roze-ul a părut prins într-o zonă de confort din care foarte puțini au încercat să iasă.

Nivelul general al probelor a fost unul mediu, fără mari surprize, dar cu câteva excepții foarte bune care s-au remarcat clar și care au demonstrat că se poate. Au existat vinuri bine construite, curate, echilibrate, cu personalitate și cu o direcție clară.

Tocmai aceste exemple arată că problema nu este categoria în sine, ci modul în care este tratată.

Din păcate, senzația mea este că multe roze-uri sunt făcute astăzi fără convingere. Parcă nici vinificatorii nu mai știu exact ce vor de la ele. Dacă trebuie luate în serios, dacă merită investiție și atenție, sau dacă sunt produse mai degrabă din inerție, doar pentru că “trebuie să existe” în portofoliu. În multe cazuri, roze-ul pare să fi devenit o simplă bifă de gamă, nu un vin în care producătorul (ori vinificatorul?) crede cu adevărat.

Sigur că piața nu ajută.

Consumul a scăzut și pare plafonat la un nivel redus. Entuziasmul de acum 15-20 de ani s-a temperat puternic, iar roze-ul nu mai beneficiază de acel val de noutate care l-a propulsat rapid în mainstream-ul românesc. Însă tocmai aici apare problema cea mai mare: consumul nu va reveni doar prin speranță sau prin repetarea acelorași formule desuete.

Dacă producătorii continuă să facă aceleași vinuri, cu aceeași abordare prudentă și lipsită de asumare, categoria riscă să își sape singură groapa și mai adânc. Roze-ul are nevoie de mai multă atenție, mai multă identitate și mai multă muncă.

Are nevoie de producători care să creadă din nou în această categorie și să transmită asta și consumatorului. Piața românească a demonstrat deja că poate crea fenomene. Între anii 1995 și 2005, roze-urile au apărut aproape de nicăieri și au devenit, într-un timp relativ scurt, un produs mainstream.

Au intrat în restaurante, în retail, în terase, pe plajă la mare; au devenit exponentul consumul urban și culturii de vară a vinului. A existat energie, curiozitate și dorință de dezvoltare. Multe greșeli , e adevărat, dar și un val uriaș (roz?) care a purtat acest produs până în ultimul non-stop de cartier. Cum era melodia cu ”eu sunt regele verii?”

La fel de bine, am putea asista și la o reconsolidare a categoriei. Dar aceasta nu va veni singură, va necesita inovație, stiluri diferite, asumare și o atenție reală acordată vinului din sticlă, nu doar etichetei sau culorii din pahar. Consumatorul poate fi recâștigat, însă doar dacă producătorii arată că nu au abandonat complet categoria și că nu mai fac roze doar din obligație comercială.

Concursul Vinul.ro din acest an a fost util tocmai pentru că a oferit această radiografie sinceră a momentului actual. Există încă potențial. Există încă oameni care pot face roze-uri foarte bune. Dar există și riscul real ca această categorie să devină tot mai irelevantă dacă nu va fi tratată cu mai mult respect și seriozitate chiar de către cei care o produc.