O cramă boutique care m-a surprins plăcut, prin atenția acordată Feteștii Albe, dimensiunea asumată și câteva vinuri care refuză să devină generice.

În ultima vreme, degustările de vin românesc îmi lasă uneori o senzație contradictorie. Calitatea tehnică a crescut vizibil, vinurile sunt mai curate, mai corecte și mai ușor de băut. În același timp, prea multe dintre ele par construite după aceeași rețetă: fruct evident, lemn atent dozat, etichetă atrăgătoare și un stil suficient de familiar. Vinuri bune,așa e, darpe care ajungi să le confunzi între ele.

Parcă sunt făcute mai degrabă să nu deranjeze vizibil pe nimeni, decât să răspundă unor gusturi, ori unei intenții creative.

Din acest motiv, întâlnirea cu vinurile de la Dagon Clan a fost o surpriză plăcută. Nu pentru că toate ar încerca să epateze sau să reinventeze vinul românesc, ci pentru că se simte în spatele lor o direcție. Crama pare să aibă propria voce și să păstreze o linie de nișă, într-un moment în care o bună parte a pieței se îndreaptă către gusturi tot mai previzibile.

Dagon Clan produce în jur de 40.000 de sticle pe an. Este o dimensiune suficient de mică pentru ca atenția la vinificare și la detalii să nu rămână doar o formulă de prezentare. În pahar, vinurile au personalități distincte și nu par rezultatul unui proces industrial gândit să elimine orice asperitate. Unele sunt mai imediate, altele cer puțină răbdare, dar există o coerență a intenției.

M-a bucurat în mod special atenția acordată Feteștii Albe. Este unul dintre soiurile românești despre care vorbim prea puțin și pe care, de multe ori, îl tratăm superficial. Poate pentru că nu are exuberanța aromatică a altor soiuri și nici prestigiul pe care ni l-am construit în jurul Feteștii Negre. Poate și pentru că prea multe exemple au fost gândite ca vinuri simple, neutre, destinate consumului rapid, ori ca soră mai mică în cupaje, Cu excepțiile de rigoare, bineînțeles, dar n-aș putea să număr mai mult de 3 alte Fetești Albe bine făcute și cu personalitate.

Dar tocmai discreția poate fi calitatea Feteștii Albe. Atunci când este tratată cu atenție, poate oferi vinuri fine, cu prospețime, textură și o expresie mai degrabă subtilă decât demonstrativă. Nu este un soi care strigă din pahar, iar într-o piață dominată de intensitate și efect imediat, această reținere poate fi ușor confundată cu lipsa de personalitate. Cred că Feteasca Albă este încă insuficient înțeleasă și, cu siguranță, insuficient pusă în valoare.

La Dagon Clan am simțit dorința de a-i acorda mai mult spațiu și de a explora ce poate deveni, nu doar de a o include simbolic în portofoliu. Mi se pare important ca o cramă de această dimensiune să investească energie într-un soi autohton care nu beneficiază neapărat de cel mai simplu discurs comercial. Este un gest de identitate, dar și unul de încredere în potențialul soiului.

Dintre vinurile degustate, Via Secreta a fost unul dintre cele care mi-au rămas în minte. Are suficientă expresie pentru a atrage atenția, dar și acea doză de profunzime care îl face interesant dincolo de prima impresie. Nu încearcă să cucerească prin impresia imediată, ci prin echilibru și prin felul în care se dezvoltă în pahar. Este genul de vin care îți confirmă că în spatele etichetei există o idee, nu doar un profil de consumator.

Mi-a plăcut și Merlot-ul. Într-o categorie în care este foarte ușor să aluneci fie spre fruct dulceag și facil, fie spre o construcție excesiv de încărcată, vinul păstrează un echilibru convingător. Are substanță și maturitate, dar nu își pierde complet energia. Mai important, nu pare făcut după un șablon internațional și nici nu încearcă să demonstreze mai mult decât poate susține.

Serios, când ați băut ultima dată un Merlot românesc memorabil?

Desigur, statutul de cramă boutique nu reprezintă automat o garanție a calității. Producția mică oferă libertate și posibilitatea unei atenții sporite, dar aduce și provocarea consistenței. Este relativ ușor să obții o ediție interesantă; mai greu este să păstrezi direcția de la un an la altul, fără să transformi experimentul într-un scop în sine și fără să diluezi identitatea pe măsură ce crama devine mai cunoscută.

Tocmai aceasta este speranța mea în cazul Dagon Clan: să-și mențină linia, curiozitatea și dimensiunea asumată a vinurilor, dar să construiască și consistență în jurul lor. Să continue să acorde atenție soiurilor mai puțin spectaculoase comercial și să reziste tentației de a face vinuri tot mai asemănătoare cu ceea ce există deja pe piață.

Nu avem nevoie doar de mai multe vinuri românești corecte. Avem nevoie de vinuri recognoscibile, de crame cu voce proprie și de producători dispuși să meargă puțin împotriva curentului. După această degustare, Dagon Clan mi se pare una dintre cramele mici care merită urmărite. Iar Via Secreta și Merlot-ul sunt două motive foarte bune pentru a începe.