M-am întors din Champagne cu o certitudine: nu cred că voi renunța prea curând la champagne. Nu e o declarație de consumator entuziast, ci concluzia unei vizite la Taittinger care m-a obligat să privesc altfel o sticlă pe care credeam că o cunosc.

Există regiuni viticole pe care le vizitezi pentru vinuri, altele pentru peisaje, gastronomie sau istorie. Și există Champagne, unde toate acestea se întâlnesc într-un mod atât de firesc, încât, după câteva zile petrecute acolo, începi să te întrebi de ce nu se întâmplă așa peste tot.

Nu era prima mea întâlnire cu Champagne. Dimpotrivă, de-a lungul anilor am degustat destule etichete, am cunoscut producători, am citit despre istoria regiunii și am încercat să înțeleg subtilitățile care diferențiază marile case. Am ajuns să recunosc stiluri, să caut anumite caracteristici și, inevitabil, să am preferințe. Credeam că înțeleg destul de bine ce înseamnă Champagne.

Povestea Taittinger este, înainte de toate, povestea unei familii. Iar istoria familiilor care construiesc ceva durabil este aproape întotdeauna mai interesantă decât istoria companiilor care le poartă numele.

Rădăcinile casei merg până în 1734, când Jacques Fourneaux începea o activitate comercială legată de vinurile din Champagne. Familia Taittinger intră în poveste aproape două secole mai târziu, când Pierre Taittinger, după ce descoperise regiunea în timpul Primului Război Mondial, se implică în afacerea care avea să devină una dintre cele mai cunoscute case de Champagne.

Nu este lipsit de semnificație faptul că această poveste modernă începe în umbra unui război. Champagne a fost, de-a lungul secolelor, o regiune traversată, ocupată, bombardată, distrusă și reconstruită. Podgoriile au supraviețuit conflictelor, epidemiilor, crizelor economice și schimbărilor de regim. Iar oamenii au continuat să planteze viță-de-vie, să construiască pivnițe și să păstreze vinuri pentru un viitor pe care, uneori, nici măcar nu știau dacă îl vor apuca.

În istoria recentă a familiei Taittinger există și un episod care mi se pare deosebit de relevant. În 2005, afacerea a fost vândută, împreună cu alte active ale grupului familial. Un an mai târziu, Pierre-Emmanuel Taittinger a reușit să readucă în proprietatea familiei casa de Champagne.

Privit din exterior, episodul poate părea o simplă tranzacție corporativă. Dar, dincolo de cifre, a fost o alegere despre identitate, continuitate și responsabilitate: să reconstruiești ceea ce generațiile anterioare au creat, să recuperezi controlul asupra unui nume și să accepți riscurile financiare și personale ale unei asemenea decizii înseamnă mai mult decât un calcul economic.

Astăzi, continuitatea familiei este reprezentată și de generația următoare, prin Vitalie și Clovis Taittinger. Dar ceea ce m-a impresionat nu a fost atât genealogia, cât consecvența unei viziuni. Dorința de a crește, de a investi, de a duce numele mai departe, fără a transforma tradiția într-o piesă de muzeu.

Probabil cea mai puternică experiență a vizitei a fost coborârea în vechile cariere de cretă de la Saint-Nicaise, transformate în pivnițe. Sunt spații impresionante, săpate în adâncime, cu pereți albi, galerii și volume care par să aparțină mai degrabă unei catedrale subterane decât unei instalații de producție. O parte dintre aceste cariere își au originea în epoca gallo-romană. Deasupra lor a existat, vreme de secole, abația benedictină Saint-Nicaise, distrusă după Revoluția Franceză. Astăzi, ruinele și vestigiile ei sunt încă parte din identitatea locului.

Mi s-a părut fascinantă această suprapunere de epoci. Romanii au extras creta pentru construcții, călugării au ocupat spațiul de deasupra și au contribuit la istoria viticolă a regiunii, iar secole mai târziu, galeriile subterane au devenit locuri de maturare pentru milioane de sticle de Champagne. Aceleași cavități, funcții diferite, civilizații diferite. Și totuși, o anumită continuitate a locului.

Coborând acolo, în răcoarea și liniștea aproape absolută a pivnițelor, înțelegi mult mai bine un lucru pe care îl repetăm adesea, dar pe care rareori îl simțim cu adevărat: Champagne are nevoie de timp. Nu doar de timpul necesar fermentației secundare sau maturării pe drojdii, ci de timp ca investiție, ca resursă, ca formă de răbdare. Fiecare sticlă păstrată ani întregi în acele galerii reprezintă capital imobilizat, spațiu ocupat, muncă deja făcută și venit amânat. Este un pariu pe faptul că vinul va deveni mai bun, că piața îl va aprecia și că generațiile viitoare vor continua să respecte standardele celor care l-au produs.

Într-o lume economică obsedată de rotația stocurilor, lichiditate, rezultate trimestriale și recuperarea rapidă a investițiilor, Champagne propune aproape o provocare intelectuală: acolo, sub pământ, cu ruinele unei abații deasupra, cu istoria a două milenii concentrată în câteva zeci de metri de verticală, ideea de tezaurizare capătă un sens foarte concret.

Nu mai privești o sticlă veche doar ca pe un produs rar sau scump. O privești ca pe ceva ce a traversat timpul pentru a ajunge, într-un anumit moment, în paharul tău. Și începi să înțelegi de ce unele vinuri merită așteptate.

Dacă pivnițele de la Saint-Nicaise reprezintă dimensiunea istorică, aproape monumentală, a casei Taittinger, Château de la Marquetterie exprimă o altă latură a universului Champagne. Așezat între podgorii, la Pierry, castelul are acea eleganță franceză clasică pe care o apreciez tot mai mult. Proporții echilibrate, detalii discrete, materiale care îmbătrânesc frumos, o atmosferă în care nimic nu pare pus acolo pentru a impresiona cu orice preț. Este un loc cu istorie, asociat inclusiv cu prezența generalului Joffre în timpul Primului Război Mondial, și care a devenit ulterior una dintre proprietățile emblematice ale familiei Taittinger.

Mi se pare că există două feluri de lux. Unul care încearcă permanent să-ți atragă atenția și altul care își permite să nu o facă. Marquetterie aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii. Am avut ocazia să luăm aici o cină gastronomică, construită în jurul unor preparate sezoniere, cu ingrediente locale, într-o interpretare rafinată, dar lipsită de ostentație. Și cred că acesta este contextul ideal în care să înțelegi Champagne.

Pentru mine, Champagne a fost întotdeauna un vin gastronomic. Dar există experiențe care transformă o convingere teoretică într-o certitudine aproape fizică.

Gama Taittinger îmi era, în mare parte, familiară. Cunoșteam stilul casei, eleganța sa, rolul important al Chardonnay-ului și acea combinație de prospețime, finețe și echilibru care face vinurile ușor de recunoscut. Dar două Champagne-uri mi-au rămas în mod special în memorie.

Taittinger Brut Millésimé 2018 a fost prima surpriză.

Există Champagne-uri care încearcă să te cucerească prin intensitate, prin volum, printr-o demonstrație aproape spectaculoasă de forță. Acesta mi-a atras atenția prin cu totul altceva: precizia. Totul părea așezat la locul potrivit. Fructul, prospețimea, textura, tensiunea, senzația de maturitate. Nimic nu domina, nimic nu părea adăugat pentru efect. Era un vin cu o personalitate clară, dar care nu simțea nevoia să ridice vocea. Și mai ales cu un final care părea să refuze să se termine: nu vorbesc doar despre persistența aromatică, deși era remarcabilă, ci despre acea senzație de continuitate gustativă, în care vinul rămâne prezent mult după ce ai lăsat paharul jos.

A doua descoperire a fost Comtes de Champagne Rosé 2013.

Aici intrăm într-un alt registru. Comtes de Champagne este una dintre expresiile de prestigiu ale casei Taittinger, iar versiunea Rosé are o personalitate distinctă. Nu este un Champagne care să se rezume la delicatețe, culoare sau la imaginea convențională a unui rosé elegant. Este un vin cu profunzime, structură și o complexitate care se desfășoară treptat.

M-a impresionat felul în care intensitatea și finețea coexistau fără să se contrazică. Există o precizie aproape arhitecturală a gustului, dar și o dimensiune senzorială generoasă, care face ca fiecare înghițitură să pară mai lungă decât precedenta. În asociere cu preparatele gastronomice, vinul a demonstrat încă o dată cât de limitativă este ideea că Champagne ar trebui rezervat aperitivului.

Am plecat din Champagne gândindu-mă mult la istoria familiei Taittinger. În industria vinului folosim frecvent cuvinte precum tradiție, moștenire, autenticitate sau continuitate. Uneori atât de frecvent, încât riscă să devină simple instrumente de marketing. Dar ce înseamnă, în realitate, să păstrezi o tradiție?

Să faci lucrurile exact așa cum le făceau bunicii? Să refuzi schimbarea? Să conservi o imagine idealizată a trecutului? Nu cred.

Marile case de Champagne nu au supraviețuit pentru că au rămas nemișcate. Au supraviețuit pentru că au știut să se adapteze, să investească, să își asume riscuri, să intre pe piețe noi și să își redefinească, atunci când a fost necesar, modul de funcționare.

Dar au făcut toate acestea fără să abandoneze ceea ce le definea, iar aici intervine, cred, adevăratul curaj. Este relativ simplu să vorbești despre tradiție atunci când totul merge bine. Mult mai dificil este să o aperi atunci când presupune sacrificii, când trebuie să investești în ceva ce va produce rezultate peste zece sau douăzeci de ani, când o decizie financiară logică pe termen scurt riscă să compromită ceea ce ai construit în generații.

Vizita m-a făcut să mă gândesc și la felul în care privim vinul în România.

Suntem încă, în mare parte, o piață orientată spre consumul imediat. Cumpărăm vinuri pentru a le deschide în aceeași seară, pentru un eveniment, pentru o masă sau pentru un cadou. Mult mai rar cumpărăm cu intenția de a le păstra cinci, zece sau douăzeci de ani.

Există, desigur, motive economice și culturale. Nu avem aceeași tradiție a colecțiilor private, a pivnițelor de familie sau a transmiterii vinurilor de la o generație la alta. Dar cred că lucrurile încep să se schimbe. Avem deja vinuri românești care demonstrează un potențial real de evoluție. Avem producători care gândesc dincolo de recolta curentă și consumatori care încep să descopere că un vin mare nu este neapărat cel care oferă cea mai spectaculoasă experiență în tinerețe.

Uneori, adevărata sa valoare apare abia după ce a trecut suficient timp. Iar Champagne ne oferă una dintre cele mai bune lecții despre acest lucru. Poate că acesta este marele paradox al Champagne-ului: unul dintre cele mai festive vinuri ale lumii este construit pe răbdare, disciplină și o extraordinară capacitate de a aștepta.

Am plecat din Champagne cu mai mult respect pentru tradiție, dar și cu o admirație reînnoită pentru cei care au curajul să construiască pe termen lung. Și cu o convingere personală, poate nu foarte surprinzătoare pentru cei care mă cunosc. Nu cred că voi renunța prea curând la Champagne. Ba chiar dimpotrivă. Cred că abia acum încep să am suficiente motive pentru a-l aprecia cu adevărat.