Acum două săptămâni la Crush, am deschis mai multe recolte de Syrah de la Corcova. Sticlele așezate una lângă alta, paharele pregătite, același nume de soi repetat pe etichete: începutul firesc al unei degustări verticale. Dar, pe măsură ce vinurile au ajuns în pahare, mi-am dat seama că seara aceasta spunea ceva și despre momentul în care se află vinul românesc: am putut vedea un soi în evoluție.

Vinuri cu personalități diferite, unite de finețe și eleganță, care ne-au oferit motive serioase să vorbim despre ani de recoltă, păstrare, maturizare și, da, despre tezaurizare. Un cuvânt pe care îl folosim cu o anumită solemnitate, de parcă ar trebui să avem o pivniță boltită și un inventar scris cu pana pentru a pune câteva sticle deoparte. În realitate, totul începe cu o decizie foarte simplă: vinul acesta merită așteptat.

La o degustare obișnuită, întâlnești de obicei un vin aflat la un anumit moment al vieții sale. Îți place sau nu, îl înțelegi mai mult sau mai puțin, îi găsești un loc la masă ori în memorie, ori îl ștergi de pe listă. O verticală îți lărgește perspectiva: vezi ce se schimbă și ce rămâne recognoscibil, începi să distingi între personalitatea unei recolte și continuitatea unui stil. Desigur, o verticală pune alături ani diferiți, fiecare cu vremea și cu deciziile sale de vinificare. Vârsta nu explică singură toate diferențele din pahar, dar tocmai această suprapunere face însă degustarea atât de interesantă: timpul, locul și munca oamenilor se întâlnesc în fiecare sticlă, în proporții pe care încercăm să le înțelegem.

La vinurile Syrah de la Corcova, impresia care mi-a rămas a fost aceea a eleganței; mi-a plăcut să găsesc caractere distincte și, în același timp, o înrudire între vinuri: finețea le lega, iar felul în care se prezentau vinurile cu ani de sticlă în urmă dădea consistență unei idei pe care o repetăm adesea prea ușor: potențialul de învechire.

E o diferență importantă între a spune despre un vin tânăr că „va evolua frumos” și a deschide o sticlă care a avut deja timp să o facă.

Mă gândesc de ceva vreme că trăim un moment foarte interesant pentru vinurile românești: generația noastră a prins o schimbare pe care, tocmai fiindcă s-a petrecut treptat, riscăm să o considerăm firească. Cu un sfert de secol în urmă, Syrah-ul era aproape absent din conversația obișnuită despre vinul produs la noi. Pentru mare parte din public, era un nume întâlnit pe etichete străine.

În jurul începutului anilor 2000, au început să se contureze reperele acestei povești românești. Astăzi, putem vorbi despre Syrah din Satu Mare până în Dobrogea, din Mehedinți până în Dealu Mare. Îl întâlnim în portofoliile cramelor, în degustări și în meniurile restaurantelor; oenologii i-au explorat posibilitățile, iar publicul l-a adoptat suficient de repede încât numele său să intre în vocabularul firesc al iubitorilor de vin. Poți cere un Syrah de Corcova sau unul de Beltiug fără să fie nevoie să explici de ce te interesează. Mai mult, mulți consumatori avizați au deja așteptări diferite de la fiecare: au băut, au comparat, au ținut minte.

Mi se pare o schimbare remarcabilă.

Un soi începe să se încetățenească și prin această memorie comună, prin faptul că îi recunoști numele, apoi caracterul, apoi diferențele. Putem vorbi deja despre tipicitatea Syrah-ului și despre expresiile sale în diferite regiuni românești. Reperele aromatice ale soiului — fructul negru, piperul, accentele florale sau afumate — ne oferă un punct de plecare. Dar ceea ce mă interesează tot mai mult este felul în care acestea se așază într-un vin anume: ce prospețime are, cât de suplu sau amplu este, cum se simte textura, câtă energie păstrează.

Comparațiile cer totuși răbdare. O singură sticlă nu poate rezuma o regiune, iar stilul unui oenolog poate cântări mult în ceea ce percepem. Avem nevoie de mai mulți producători, de mai multe recolte și de reveniri. Tocmai de aceea mă bucur că avem deja cu ce să facem aceste comparații.

Pentru gustul meu, Oltenia rămâne unul dintre cele mai convingătoare locuri ale Syrah-ului românesc: îi găsesc aici expresii care mă fac să revin, iar Corcova este un reper important. Degustarea de la Crush mi-a întărit această preferință prin vinuri care aveau caracter și care își purtau anii cu eleganță.

Ne-a luat ceva timp să învățăm să căutăm vinuri românești bune; acum învățăm și care merită păstrate, când să le deschidem, ce câștigă cu timpul. Pentru asta ne trebuie sticle puse deoparte, condiții potrivite și ocazii de a reveni asupra lor. Ne trebuie și puțină disciplină, fiindcă între „îl păstrez pentru mai târziu” și „îl deschid în seara aceasta” distanța poate deveni foarte mică.

Tezaurizarea, în sensul în care o înțeleg eu aici, înseamnă să păstrezi o parte din această istorie pentru a o putea gusta din nou, centru ca să ai peste câțiva ani ocazia de a vedea unde a ajuns vinul pe care astăzi îl găsești promițător. Să îi lași timp și să îți lași și ție timp să îl înțelegi altfel.

Peste câțiva ani, mi-ar plăcea să așezăm din nou câteva dintre aceste recolte una lângă alta. Să pregătim paharele și să vedem ce s-a mai întâmplat între timp.