Chateau Bigaroux, 2007
S-a intamplat ca am evitat in ultima vreme vinurile frantuzesti, in principal datorita „abundentei” de vinuri romanesti proaspete si interesante. Trecand insa valurile targurilor si degustarilor large-scale, ma intorc catre un vin care astepta cuminte de ceva timp sa fie deschis si incercat. Asteptarea nu i-a prins rau, am avut timp sa-i acord toata atentia.
Chateau Bigaroux 2007, Saint-Emillon Grand Cru, AOC Saint Emillon, 13% alcool. Eticheta cam aglomerata 
ne mai spune si ca vinul e invechit in stejar, si ca e imbuteliat pe proprietate.
Culoarea este subtire, bordo-visiniu, cu impresii caramizii pe margine. Nasul e destul de inchis la destupare, dar infloreste in pahar cu tonuri de pruna afumata, visina si paine prajita.
Corpul e are o structura musculoasa, bazata pe tanini incisivi si patrunzatori; acestia umplu gura si transporta aromele de visina coapta spre cele mai indepartate papile. Gustul e oarecum fragil pe langa astringenta din atac; desi sunt bine reprezentate, aromele n-au consistenta asteptata, lasa limba dorind ceva mai mult. Postgustul devine preponderent ierbos si amarui.
Un vin in stil clasic bordolez, are acel echilibru si linaritate care face aceste vinuri destul de usor de identificat. Discrepanta intre tanini si arome il trag putin in jos, insa speranta mea e ca se va mai corecta cu trecerea timpului. Pe moment totusi are doar 3 dopuri, cu sanse spre al patrulea daca ceea ce a mai ramas in sticla se comporta bine deseara.
L-am baut fara asocieri culinare, dar taninii cei zgomotosi striga in cor: mezeluri afumate, branza iute de burduf si mustar cu boabe.
Vinul din Cluj 
In St. Emilion, diferenta dintre un grand cru si un grand cru classe e destul de mare 🙂 12-14 euro este un pret bun pentru nivelul asta.
In Bordeaux, ca in orice zona cu climat racorors, variatia in calitate este destul de mare, De aceea, in anii mai putin reusiti, selectia riguroasa este necesara. Sfatul multora, printre care si al meu, este urmatorul: in anii mediocri sau nu foarte grozavi, e recomandat sa se mearga pe mana numelor foarte cunoscute, unde capacitatile tehnologice, selectia riguroasa si know-how-ul sunt superioare. In plus, si preturile sunt ceva mai mici decat intr-un vintage clasic; in anii excelenti, se pot alege si destule nume din nivelurile inferioare de clasificare, mai ales ca numele mari au preturi umflate. Dar si in acest caz, e bine sa cunosti cativa poducatori care ofera constanta in calitate an de an, etc. 🙂
In alta ordine de idei, din anii ’50 incoace se pare ca nr. 7 e cu ghinion in Bdx; fiecare an cu 7 in coada a fost vai de mama lui.
Da, observasem si eu ca anii cu „7” nu exceleaza; cred totusi ca e doar o coincidenta, si nu vreo „conspiratie” cabalistica 🙂
Nici producatorul nu este extrem de cunoscut, chiar daca are e inclus in clasa „grand cru”; vinurile lor nu prea castiga mult in valoare prin invechire. De exemplu, exemplarul curent este listat pe cellartracker cu 12-14 euro. Nici in anii exceptionali nu cred sa furnizeze surprize de proportii. Pe de alta parte, ceea ce am apreciat la el este corectitudinea si echilibrul.
Anul este unul mediocru
Nici vinul nu e o surpriza de proportii 🙂