Ardelenii, cutitele si vinul
Parisul este un loc deosebit, dotat cu cladiri, bulevarde, parcuri si monumente impresionante; in el reusesc sa coabiteze destul de pasnic atat locuitorii mai permanenti, cat si cei mai putin permanenti -turistii. Acestia din urma pot fi recunoscuti de la o posta prin vestimantatia specifica, prin cat mai ales prin faptul ca prefera compania altor turisti, in ciuda faptului ca se plang de aglomeratie.
„Zona verde”, cea preferata in mod deosebit de turisti, are forma unei cruci aproximative: bratul principal se intinde de-a lungul Senei pe ambele maluri, de la piata Charles de Gaulle pana la Ille De France si cuprinde Arcul de Triumf, Turnul Eiffel, muzeele, Champs Elysees, gradinile Tuillerries, Hotel De Ville, Centrul Pompidou, si se opreste aproximativ in dreptul catedralei Notre Dame. De aici pornesc doua brate -in stanga spre cartierul latin, Pantheon si Montparnasse, iar in dreapta spre Place de Vosges si colina Montmartre cu Sacre Coeur. Mai mult de 90% din viata orasului se desfasoara in afara acestui „parc de distractie”, si chiar sustin ca lucrurile demne de vazut, suculente, autentic pariziene, care ofera o experienta mult mai profunda, se afla in afara acestei arii imaginare.
M-am gandit sa abordez gastronomia franceza de acolo de unde incepe -nu de la gali si romani- ci din bucatarie, adica din spatiul dedicat pregatirii hranei. Inventand practic arta culinara clasica, francezii au inventat si perfectat de-a lungul secolelor si o mare parte din instrumentele folosite astazi, de la gospodina care incropeste o cina repezita si pana la respectabilul chef cu boneta scrobita. Si exact asta am intalnit in magazinul lui Eugene Dehillerin, gospodine si bucatari laolata, rascolind, incercand, discutand si cumpanind indelung nehotarati, cerand sfaturi si plecand cu bratul plin. Cu ce? pai cu tot ceea ce s-ar putea inventa oarecum util intr-o bucatarie: cutite (evident!), tigai, caserole, oale, cratiti, forme de prajituri, rasnite si razatori, inoxuri si alamuri, site si cosuri, linguri si polonice, ibrice si alambice; unele gingase si fragile ca niste bijuterii, pana la altele care ar putea fi puse pe roti si inmatriculate in circulatie. Dupa un tur rapid pana la etajele inferioare m-am oprit -lipsit de imaginatie- tot la cutite. Dealtfel, oricine trece pe acolo pune mana si incearca: cutitul-sabie de 30 cm, ghilotina, lama cu doua manere de taiat roti de branza, etc.
Serviciile pentru clienti sunt laconice si reduse la minumum: produsele n-au etichete cu pret, ci acestea se gasesc intr-un caietel la capatul raftului -faci mai multe drumuri daca n-ai memorie buna sau un capat de hartie sa notezi, explicatiile se ofera lapidar si en francais, bien sur, cu aerul de rigoare condescendent si blazat, programul cuprinde 2 ore pauza de masa, comenzile se preiau cu creionul pe un bloc de hartie maro, folosita si la impachetat… nu mi-as fi inchipuit locul acesta altfel. De fapt, ar fi parut cu totul bizar sa vad un scanner de coduri de bare. M-a convins si indrumat sa vizitez magazinul acest articol savuros, pe care il recitesc regulat.
A doua parte a rendez-vous-ului cu gastronomia franceza a fost la un mic restaurant de cartier, purtand un nume inspirat -„Un air de famille„. Discret, cochet si imbietor, ne-a intampinat cu un aer degajat si cordial. Pe la ora 8 am fost primii clienti la cina, dar s-a umplu repede, cei mai multi clienti fiind obisnuiti ai localului. Meniul construit dupa tipicul frantuzesc -trei-patru feluri „permanente”, si apoi specialitatile saptamanii; o „formulle de dinner” oferea un pret special la o cina completa, cu aperitiv, fel principal si desert. Bucataria a fost din nordul Frantei, iar vinurile de pe Valea Loarei; totusi am vazut unele influente nord-africane in unele aperitive si deserturi. Am remarcat (si gustat): aperitiv de Camembert copt cu migdale, rasol de vita in sos de morcovi si vin rosu, si pannacotta cu sirop de zmeura la desert, stropite cu un Anjou din 2008 (Cabernet Sauvignon si Cabernet Franc), rustic si intepator. De apreciat: comanda gresita pentru aperitiv ne-au lasat-o pe masa „pour degustation„, din partea casei…
De unde se cumpara vinul in Franta: in supermarketurile din retelele locale (Monoprix, Franprix, Casino, etc.) rafturile de 
vinuri sunt ticsite cu vinuri locale, nu neaparat intr-o ordine bine gandita sau cu vreo selectie deosebita. Se pot cumpara vinuri de la 3 pana la 30 de euro sticla, in general din regiunile celebre, fara a pune in evidenta vreo specialitate deosebita, dar nici nu am prea mari asteptari de la comertul de lant… Am gasit in schimb, tot in afara zonei batute, un locsor unde m-am simtit ca acasa. O straduta ingusta din apropierea unei piete aglomerate cuprindea insiruite mai multe magazine „artizanale” -branzeturi, peste proaspat, fructe si dulciuri, si o „cave a vins„: marfa expusa pana-n strada in cutii de lemn, rafturi ticsite intr-o ordine prestabilita, personal mai mult decat saritor si cunoscator. Magazinul „La fontaine aux vins” -107 Rue Mouffetard e specializat in vinuri din Loara. Evident, cuprinde o selectie generalista cu etichete din toate marile regiuni viticole, completata de o oferta bogata din Anjou, Tourraine, Saumur, Sancerre si Nantes, cu toate comunele si apelatiunile respective. Politica lor e sa urmareasca pe o perioada de cativa ani cate 10-12 producatori mici si mijlocii din fiecare apelatiune din Loara (!), inainte sa le listeze vinurile. Conversatia cu madame la marchande de vin a fost savuroasa si didactica in acelasi timp; s-a mirat de ce adaug sufixul „blanc” la soiuri precum Sauvignon sau Chenin -cum pot fi altfel decat albe? vrei sa le bei cand ajungi acasa? mais non, asteapta minim o saptamana, mai ales daca le duci par avion! Si ai grija, Sauvignon-ul nu-l pune in frigider decat cu cateva ore inainte de servire, iar Malbec-ul nici nu-l apropia de frigider!
Sa inchei cu un mitic intre mitici: Mithique este un roze din Languedoc, format din Grenache si Cinsault 2010, glumet si pus pe bufonerii: bufnita de pe eticheta si dop parca face cu ochiul dupa al treilea pahar, culoarea pare de jambon, mirosul e galagios, cu multa zmeura si corcoduse iar finalul oarecum mentolat. S-a amestecat in gura si stomac cu sandvisuri la grill si salata cu ton, fara nici un pic de respect pentru eticheta si bune maniere. In articolul de maine trecem insa la partea mai aristocratica si rafinata…
Vinul din Cluj 
Pingback: Amintiri din Franta: Malbec, Cabernet Franc, Sauvignon Blanc | Vinul din Cluj
mihai, nu-mi vine sa cred ca ai fost la dehillerin :))
oricum, chiar daca nu te pasioneaza bucataria, magazinul e o experienta in sine. emana istorie si te pune serios pe ganduri vis-a-vis de istoria magazinelor romanesti…
Da, tocmai acest gen de experienta cautam in Paris si am reusit sa o gasesc: autentica, locala, bogata si suculenta. Singura paralela romaneasca care imi vine in minte este cu vechile magazine de unelte „Fierul” -poate unii le-au intalnit- in care vanzatorul era si mester, si iti datea sfaturi despre cum sa instalezi o balama sau sa ascuti lama rindelei.
Oricum, mie nu mi-a iesit articolul atat de epic si narativ…
fain reportajul… insa serviciile din magazinul cu cutite nu au cum sa fie laconice, vezi dex:
LACÓNIC, -Ă, laconici, -ce, adj. (Despre vorbire, stil) Care se exprimă în puține cuvinte; scurt, succint, concis, lapidar. ♦ (Despre oameni) Care vorbește puțin (și precis). – Din fr. laconique.
Eh, laconic in sens metaforic, de servicii simple si concise…