Vinurile Turciei

regiunile viticole turcesti

Turcia este o destinatie turistica cunoscuta prea putin pentru vinurile sale, insa lucrurile tind sa se schimbe repede si radical. Cultura multimilenara, soiurile nemaigasite altundeva, bogatia de dovezi la tot pasul privind vinificarea, precum si noul val de intreprinzatori, tind sa aduca cat de curand un nou atribut vacantelor in Turcia.

In cadrul celor trei zile de conferinta EWBC 2012, am avut ocazia sa particip la prezentari, dezbateri, degustari si intalniri cu producatorii locali, astfel ca am reusit sa-mi fac o idee de ansamblu privind trecutul, starea actuala si potentialul de dezvoltare al industriei vinului in Turcia.

Istoric vorbind, este dificil de localizat exact unde a aparut pentru prima data vinul; cercetarile recente indica un spatiu vast, cuprins intre pantele sudice ale Caucazului, podisul central al Anatoliei si Marea Caspica, ca fiind zona unde sucul fructelor de vitis vinifera a fost stors pentru prima data si fermentat. Acest spatiu este in prezent acoperit de statele: Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Turcia, Siria si Liban; ele se afla permanent intr-o „disputa” pentru titlul de „patrie a vinului”, insa este doar o chestiune de timp pana cand noi cercetari vor identifica noi urme argeologice pe teritoriul unuia sau altuia.

Referinte anticeexista din plin pentru Turica, de la textele Hittitilor din Anatolia care mentionau

soiuri de struguri turcesti

deja o ierarhie a comertului cu vin, la Frigienii de pe coasta Mediteranei, care faceau venituri frumusele vanzand vinuri colonistilor greci in secolul 7 BC, la desoperirile din capatul opus al Mediteranei (in Spania si Franta) de urme a unor vase cu vin din actuala Asie Mica. Unul din aceste soiuri primitive din Anatolia, Mizket, s-a raspandit in Europa si in lume sub numele de Muscat. Este doar o chestiune de timp pana cand cercetari genetice si ampelografice vor sabili relatiile de paternitate intre soiurile „moderne” si „nobile” si cele existente inca in stare semisalbatica pe pantele Cappadociei.

sticle de vin turcesc

Un scurt salt peste secole: convietuirea crestinilor si musulmanilor in Asia Mica s-a bucurat de un consens asupra vinului. Crestinii il produceau in cea mai mare parte, atat crestinii cat si musulmanii il consumau, iar taxele erau incasate de statul musulman. De-a lungul multor secole de viata a Imperiului Otoman, atmosfera generala de toleranta si laissez-faire in privinta bauturilor alcoolice a fot intrerupta de scurte perioade de prohibitie, care invariabil erau uitate dupa cateva zeci de ani, cand Imperiul avea nevoie de o noua sursa rapida de finantare. Totusi, aceste prigoane au reusit incet sa faramiteze cultivarea viei, si sa reorienteze multe ferme spre productia de struguri pentru stafide, o lata marfa importanta de export. Niveluri record de productie de vin au fost atinse spre finalul secolului XIX, in conditiile unui stat otoman care trecea prin chinurile modernizarii si deschiderii economice, si a unei Europe macinate de filoxera. Uriase cantitati au fost exportate cu acte-n regula (ne putem doar imagina cate au traversat Mediterana fara a plati taxe), totalizand 340 milioane litri in 1904 (mai mult decat productia intregii Europe in acel moment).

Productia de alcool a fost monopolizata de proaspatul guvern secular in 1927, cu exceptia notabila a vinului, pentru care prductia

Pasaeli Emir

de consum curent a fost permisa. In 1928, un guvern vizionar a introdus pentru prima data subventii pentru producatorii de vin, scutiri de taxe si chiar ajutor stiintific. In 1946 existau 28 de producatori certificati pentru export, de diferite marimi si raspanditi pe intregul teritoriu al Turciei moderne, beneficiind de sprijin guvernamental si consultanti straini. In 1950 guvernul a initiat un program vast de plantari cu vie, in special in regiunile Marii Egee si in partea europeana, cu souri nobile europene de origine in special franceza si italiana. S-a incercat si o definire incipienta a unor „regiuni controlate”, de calitate superioara, insa producatorii au boicotat aceasta masura, ducand la o masiva scadere in calitatea vinului. Schimbarile politice din anii ’80 precum si orientarea crescanda a Turciei spre export au dus la cresteri exponentiale a productiei de vin, a plantarilor cu soiuri internationale, dar si a importului de tehnologii moderne.

Narince Vikrana

In prezent (2011), Turcia este al 6-lea producator din lume de struguri, si al 4-lea ca suprafata plantata cu vii, producand in 2011 peste 4 mil de tone de pe 505,000 ha. Doar 2% din aceasta productie uriasa se duce spre vinificare (cam 75 mil litri), restul fiind folosit pentru vanzare proaspata, stafide, conserve sau distilate. Doar 4% din aceasta cantitate de vin e exportata, restul fiind consum intern. De de alta parte insa, data fiind populatia numeroasa, consumul de vin per capita e redus, cam 1 litru pe an. Sa nu intelegem gresit insa ca turcii nu consuma alcool, vinul reprezentand doar 7% din bauturile alcoolice consumate, preferatele fiind berea si Raki. Totalul bauturilor alcoolice produse in Turcia fiind de peste 1 mil litri pe an.

Industria vinicola este reprezentata de o organizatie-umbrela numita Wines of Turkey.

Kalecik Karasi

Aceasta organizatie privata dar cu utilitate publica este rezultatul unui parteneriat strategic intre producatorii de vin din Turcia. Scopul este de a dezvolta cultura si piata locala a vinului, de a promova exporturile si de a asocia brandul Turciei cu productia de vinuri de calitate. Organizatia este extrem de activa atat intern cat si in exterior: are o colaborare stransa cu autoritatile turistice nationale si locale, sprijina producatorii sa-si promoveze vinurile si sa le trimita la consursuri, organizeaza evenimente de promovare si se afiliaza la marile evenimente internationale legate de vin (cum a fost EWBC Izmir 2012). Portalul organizatiei este actualizat si reprezinta cea mai buna sursa de informatii privind piata vinului din Turcia.

Diversitatea soiurilor de struguri din Turcia este o oglinda a biodiversitatii sale. Sut prezente specii europene, asiatice si africane, altitudini de la 0 la 5000 m, si peste 3000 de specii endemice de plante, reprezentand 75% din totalitatea speciilor gasite in intreaga Europa. Regiunile viticole pot fi grupate grosier in trei mari „arii”, avand insa o multime de specificitati locale: aria europeana a Traciei, aria de pe tarmul marii Egee, si aria din podisul central si estic. O clasificare mai precisa ia in considerare urmatoarele grupe: grupa regiunilor maritime cuprinde arealurile Marmara, Egee si Mediteranean, iar grupa continentala cuprinde arealurile Anatoliei de sud, de est, central nordic si central sudic.

vin Kavaklidere

Diversitatea soiurilor este impresionanta -intre 1200 si 1500 de nume pentru soiuri de struguri, reprezentand in jur de 800 de soiuri genetic distincte. Intre acestea, urmatoarele 30 de soiuri (locale si internationale) sunt folosite cel mai frecvent in vinuri: Adakarasi, Alicante, Bogazkere, Bornova Mizketi, Cabernet Franc, Cabernet Sauvignon, Carignan, Cgardonnay, Cinsault, Calkarasi, Cavus, Dimrit, Emir, Gamay, Grenache, Kalecik Karasi, Karalahna, Kuntra, Malbec, Merlot, Narince, Okuzgozu, Papazkarasi, Petit Verdot, Pinot Noir, Riesling, Sangiovese, Sauvignon Blanc, Semillon, Shiraz, Sultanyie, Tempranillo, Vasilaki, Viognier. Aceste soiuri sunt raspandite inegal pe tot teritoriul, fiecare regiune avand atat soiuri locale si soiuri internationale.

Soiurile locale importante pentru vinuri se remarca printr-o variatie consistenta de la regiune la regiune, precum si prin ambivalenta lor (sunt folosite atat ca si struguri de masa ,cat si pentru vin). Principalele soiuri locale sunt urmatoarele: Emir, Narince, Sultanyie si Bornova Mizketi pentru vinuri albe, si Calkarasi, Kalecik Karasi, Okuzgozu si Bogazkere pentru vinuri rosii. Dintre soiurile internationale, cele mai folosite sunt: Sauvignon Blanc, Chardonnay, Merlot, Cabernet Sauvignon, Shiraz.

Producatorii de vin din Turcia au o tipologie la fel de variata: de la „gigantii” pietei -Kavaklidere

tancuri de fermentare

si Doluca, cu 19 milioane respectiv 14 milioane de sticle anual, pana la crame „de buzunar” ca si Nuzun sau Urlice cu cate 4-8 hectare si 5-10 mii de sticle anual. Liderul de necontestat al pietei este Kavaklidere, primul producator privat din Turcia moderna, cu 83 de ani de experienta. Uriasa afacere grupeaza 610 hectare in principalele regiuni vinicole, si achizitioneaza o cantitate neprecizata de struguri de la fermeierii locali. Au cam 50 de etichete proprii grupate in diverse game de pret si exporta cam 20% din productie. Kavaklidere este un lider nu doar prin cantitate si mai ales prin bune practici si inovatie, toti producatorii incercand sa-l emuleze. Doluca, Kayra, La si Pamukkale sunt urmatorii producatori ca si relevanta, avand game diversificate, cu identitati bine definite si piete proprii de export. Prin degustari si discutii am mai remarcat urmatorii producatori: Vinkara cu o larga varietate de soiuri turcesti rosii, Pasaeli pentru soiurile turcesti albe inedite, Urla pentru frumusetea cramei si cupajele indraznete.

baricuri in crama

Ca si soiuri si vinuri pe care le-am remarcat: Emir, un soi alb din centrul Anatoliei si Cappadoccia da vinuri usoare, suple si minerale, cu pronuntate arome citrice; Narince este cel mai indraznet soi alb (desin numele in turca inseamna „delicat”), din sudul Anatoliei, care da o mare varietate de arome -vinurile seci fiind cu arome de ananas, gutui si mere Golden, iar cele dulci merg spre migdale si fistic; Bornova Mizketi este stramosul Muscat aux petit grains, si in consecinta paleta aromatica este similara; Kalecik Karasi este un strugure rosu foarte versatil, care se poate comporta ca un Pinot Noir, fructat sau pamantiu in functie de vinificare; Okuzgozu este deseori folosit in cupaj cu Bogazkere, ambele fiind dificil de vinificat separat, dau vinuri inchise la culoare, taninoase si viguroase, cateodata picante, si continut ridicat de alcool.

In concluzie, am gasit in Turcia, in scurtul timp petrecut, o piata in plina

Bogazkere

dezvoltare si afirmare a unei indentitati. Provocarile cu care se confrunta nu sunt de neglijat (taxe care depasesc 50% din pretul final, masuri restrictive a comercializarii -de ex restrictionarea magazinelor online, lipsa de incredere a consumatorilor, lipsa unei culturi a vinului in restaurante, etc.) . Pentru a-si consolida pozitia, producatorii s-au unit intr-o asociatie reprezentativa care le promoveaza interesele. Sunt extrem de racordati la „pulsul international” al vinului, prin intermediul consultantilor straini, si folosesc activ social media pentru promovare. Exista multi antreprenori in fazele incipiente ale unei afaceri cu vin, dovada ca e un domeniu atractiv si potential profitabil. Se experimenteaza mult, atat cu modele de business si piete, cu soiuri si climate, cat si cu cupaje. In general predomina vinul rosu, care sufera (din trecut) de o folosire excesiva a baricului american; vinurile albe sunt in general demiseci, favorizate fiind soiurile aromate. Pe masura ce cererea interna se va diversifica, apar tot mai multi producatori orientat spre vinuri mai tinere si suple, potrivite pentru asocieri culinare de zi cu zi. Mi-ar place sa vad peste cativa ani, in ghidurile turistice, recomandari de restaurance si vinuri pentru bucataria traditionala.

Intr-un articol viitor voi publica notele de degustare ale celor patru vinuri aduse din Turcia. De asemenea, se mai pot gasi referinte despre vinurile turcesti si orientale in articolele dedicate conferintei EWBC si a vizitelor la crame.