La vanatoare de tapas
Unul e prea intunecos, altul e prea retras, celalalt arata sordid, dincoace nu are parcare in fata… si uite asa evaluam in doua vorbe, din mersul masinii, locurile potrivite pentru un scurt popas pe marginea autostrazii ce strabate Castilia, de la Madrid la Burgos, prin Segovia.
zbor spre Madrid
Porniti de dimineata buna din aeroport, incepusem sa incingem povesti, asa, ca intre bloggeri de vin (ca nu ne intalnim prea des!) in drum spre #DWCC la Logrono. Cele trei-ore-si-ceva ale zborului spre Madrid s-au scurs pe nesimtite si cu minime intreruperi in conversatie -„da, o cafea si o apa va rog. Ce vin aveti? aaa, e demisec… Pai, puneti-mi si mie un pahar… Psst, ia uite ce stil au astia -vin rosu, demisec, servit cald in pahare de suc…”
Dar nu despre zboruri si aeroporturi e acest articol, ci despre baruri, tapas si vin la pahar, dar ca sa ajungem acolo cu povestea trebuie mai intai sa inchiriem o masina, sa negociem cu Edoardo (zis Edu, gagiul zambitor si peltic de la biroul de inchirieri, care ne-a dat un GPS defect -te mai prindem noi!) sa ametim bine prin toate curbele si pasajele serpuitoare ale autostrazii care ba se apropie, ba se indeparteaza de aeroport, si intr-un tarziu, la o oarecare distanta de Madrid, facem primul popas: n-am mancat, n-am baut si mai ales n-am fumat (unii!) de ceva timp… Mie mi-e foame de un espresso negru, scurt, dens si amar, si am noroc ca spaniolul ma intelege perfect ca eu beau cafeaua fara nici o urma de leche sau azucar -alea sunt pentru micul dejun… Pacat ca locul n-are nici un pic de farmec, e doar un restaurant intr-o benzinarie pe marginea autostrazii, cu o toaleta decenta, muzica tare si niste camionagii dubiosi.
El Toro
Vreo suta si ceva de kilometri mai la nord, dupa un drum printr-o ceata ca pe Transfagarasan, cu niste tauri placizi 
imobilizati pe marginea drumului, niste chioraituri prin stomac ne indeamna spre inca un popas -de data asta cautam un loc pitoresc, sa sorbim spiritul Spaniei… si aici ajungem la momentul de mai sus. Noroc cu GPS-ul stricat, care si-a dat sfarsitul (bateriei), si ne-a obligat sa intram in primul orasel adormit de pe marginea drumului. Caci intr-o joi ploioasa de octombrie, pe la ora 4 dupamasa, intr-un orasel in mijlocul unor plantatii de maslini si turbine eoliene, nu se intampla nimica!
Barul pe care l-am gasit intr-un final era aproape gol -se numea ceva cu Martinez- si nu inspira cine stie ce incredere: mai degraba saracacios si kitchos, cu „pacanele” dupa usa, ziare imprastiate pe mese, un televizor in surdina, si un patron care stia mai putina engleza decat stiu eu spaniola. Pe tejghea, sub niste lampi de incalzire, erau expuse gustarile zilei, facute probabil in acea dimineata: felurite tipuri de sandwichuri, niste sardine, si vreo patru feluri de tortillas. In nordul Spaniei, tortillas desemneaza o omleta consistenta, tare, rotunda si rumena ca o chifla, umpluta cu diverse: cartofi, chorizo, branza, ciuperci, ardei, etc. Din ea se taie o felie triunghiulara ca de tort, de latime lasata la aprecierea patronului si in functie de cat de hamesit te vede.
RaSto
Cu ochiul format, ne-am uitat dupa etichete de vinuri -si aveau! Vreo 7-8 sticle deschise se odihneau intr-un racitor, si mai multe asteptau cuminti pe raft. Amicul RaSto s-a tratat cu un vino blanco, pe alese, asa, de sete, si s-a declarat multumit. Pentru toata tratatia -cafele, ape, omlete, vin, am lasat pe masa vreo 9 euro…
Asa ar putea fi descrisa situatia intr-o multime de alte baruri prin care am intrat in Spania. In afara clasicelor zone turistice, aceste carciumi la colt de strada sau la parter de bloc ofera exact ce trebuie: mancare simpla si satioasa, pregatita pe loc, si o selectie decenta de vinuri si alte bauturi, pastrate ca lumea, la rece. Fara decoratiuni opulente si lumini stroboscopice, sunt locuri familiare, unde pur si simplu intri, dai buna ziua, te bagi in vorba cu patronul, si gata, esti de-al casei. Peste tot am gasit o oferta decenta de vinuri la sticla sau la pahar. Toate sticlele de vin erau pastrate in racitor -care putea fi si o simpla chiuveta de inox plina cu gheata- paharele se umplu cu generozitate, si barmanii nu au nici o problema sa mai desfaca o sticla, daca a mai ramas pe fund doar cat sa umple jumatate de pahar. Iti lasa pe bar sticla daca vrei, sa-ti torni singur cat iti place.
Evident, exista si localuri mult mai fine si gourmet, unde gustarile tapas sunt aduse la rang de arta, si lista de vinuri o depaseste pe cea a multor magazine. Aceste localuri atrag clienti pana tarziu in noapte, indiferent de ziua saptamanii, si de multe ori se face coada afara. In Logrono exista si o alee dedicata -Calle Laurel- o adevarata Mecca a pasionatilor de gustari fine, vinuri bune, si distractie.
Calle Laurel, Logrono
Drumul intors a fost la fel de spectaculos, dar n-a mai avut acelasi farmec: un autocar teleportat parca din viitor, cu fotolii de piele alba dotate cu LCD, USB, GPS, WiFi si alte nebunii, cu stewardesa prezentabila, cafele si nelipsita punga de alune. Igienic, confortabil, modern …dar parca prea ne-spaniol… zice carcotasul din mine 🙂
Alsa Bus Lines
Vinul din Cluj 