Efectele nebanuite ale unei lecturi savuroase
Ceea ce a inceput ca un experiment fringe, de nisa, a unui fotograf controversat, a devenit in scurt timp un adevarat cult. Filmele, realizate alb-negru, incep simplu cu o femeie asezata la masa, cu o carte in fata ei. Cu privirea spre camera de filmat, isi spune numele, apoi numele cartii si incepe sa citeasca. Nimic extravagant pana aici, nu-i asa? Priviti cu atentie filmul, pana la sfarsit.
Avertisment: puneti-va castile, ori dati volumul mai incet, si asigurati-va ca nu sunt privitori nedoriti in ecranul calculatorului/tabletei. Mai ales daca vizionati la birou!
Ceea ce la inceput pare a fi interes pentru subiectul cartii se transforma pe parcurs intr-o experienta intima si eliberatoare. Intai un zambet, ceva transpiratie, apoi o incordare abia disimulata, intreruperi, respiratia sacadata … tradeaza faptul ca cititoarele iau parte la ceva mai mult decat o simpla lectura.
Clayton Cubit a pornit in acest proiect, cu gandul sa exploreze conceptele de autenticitate si cenzura. Ce poate dezvalui fiecare din noi? Cat de mult spunem cu adevarat din trairile interioare? Ce suntem conditionati de convenientele sociale sa ascundem? Voyeurismul si narcisismul dus la extrrem, impanzit de selfies pe Facebook si Instagram, l-a determinat sa arate fata nevazuta a lucrurilor.
Filmele sale au o sensibilitate intrinseca, deoarece a eliminat orice ar putea distrage de la lectura, si de la reactiile cititoarelor: decoruri, coloana sonora , chiar si culorile. A ajuns astfel sa creeze portrete care vor sa surprinda lupta dintre minte si trup, dintre ratiune si instinct, si echilibrul precar in care se afla.
Exista si o componenta istorica, inspirata din conditia femeii in epoca Victoriana, cand aparentele si convenientele sociale trebuiau respectate cu orice pret, iar femeile care aveau tentatia de a-si exprima liber sentimentele (fie ele de afectiune, ori de alta natura) erau considerate „isterice”. De aici si titlul seriei, Hysterical Literature.
Evident, vazand aceasta galerie, gandul mi-a zburat spre o idee extravaganta: daca in loc de carte ar fi avut un pahar cu vin, adica in loc de cititoare, sa fie degustatoare? Daca in loc de pasaje literare, subiectele ar fi trebuit sa citeasca fise tehnice de vinuri, cu descrieri anoste, prelungi si meticuloase: durata fermentatiei, grade de aciditate, caudalii, proportii de soiuri. Temperatura in ziua culegerii, modalitatea de zdrobire a strugurilor si continutul de calcar al solului. Si mai ales cu insiruiri de arome, sclipiri de culoare, si recomandari culinare. Si la final, niste punctaje si medalii.
Cat de mult ascund acestea natura vinului? Cat de mult ne cenzuram, ne orientam dupa limbajul conventional, acceptat si statutar, atunci cand traim un vin? Cat de multe reactii vulcanice, chiar convulsive, sunt mascate si stapanite? Care e natura viscerala a placerii simtite atunci cand bei un vin bun?
Intr-un final, cumva mi-e teama sa pun intrebarea finala: exista vreun vin care sa provoace astfel de reactii de la sine, fara sa fie nevoie de stimulare pe sub masa? Cat de mult ne autostimulam, de fapt, cand degustam, descriem si acordam punctaje unui vin?
Vinul de mai jos s-a apropiat de ceea ce ma astept sa simt de la un vin bun. N-o sa-l jignesc cu descrieri prelungi. Imi inchipui insa, ca daca l-ar fi sorbit una din domnisoarele din filme, s-ar fi oprit din lectura…
dop de 40 de ani
Vinul din Cluj 
Nu o să știm niciodată. Doar dacă ne va spune vreuna din domnișoarele care iubesc vinul…
Da, ar fi interesant un sondaj in sensul asta, dar eu unul n-am curaj sa-l initiez… 🙂