Cultura festivaliera de Cluj
Elanul care ma impinge sa-mi transform (temporar) blogul de vinuri intr-o cronica de evenimente 100% ne-mondene, a inceput anul trecut, cand am bifat Electric Castle (o zi) si Jazz in the Park (in trecere). Clujul nu duce lipsa de festivaluri si intamplari similare, care acapareaza intreaga suflare a orasului timp de cateva zile, cu TIFF-ul in frunte, bineinteles. Insa cand se aglomereaza intr-un singur weekend trei-patru astfel de happening-uri, ai nevoie de un plan, niste aranjamente logistice, baterii incarcate, si disponibilitate mentala.
Eu am luat-o metodic, de vineri seara, cand m-am distrat privind repetitia generala pentru spectacolul Aida, ce urma sa se tina in Piata Unirii. Pe langa hilarul implicit al situatiei, cand vezi cateva zeci de oameni pe care in mod normal ii intalnesti in autobuz, cum se aliniaza in jurul unui drapel egiptean, si marsaluiesc de zor in jurul pietei, daca mai adaugam si instructiunile transmise prin portavoce -„prefaceti-va ca aveti sulite” , „fetele cu scuturi, bateti mai tare!”, „tinei drept steagul cu Horus!” – veti intelege ca m-am lipit de o bere si nu m-am dat dus din piata pana tarziu.
Sambata dimineata -sporting event: Cupa Napoca Sport Horse 2014, la manejul aflat la cativa kilometri de Cluj. Daca primele doua editii au ramas necunoscute pentru mine, iar anul trecut am nimerit aproape din intamplare, weekendul asta m-am dus pregatit: cu palarie de soare, patura, rabdare, si letila telephoto de 200 mm. Cinci ore si vreo 300 de poze mai tarziu, am luat decizia ferma sa-mi scot cizmele de la naftalina si sa ma reapuc de echitatie. DIn punctul meu de vedere, o jumatate de ora in sa, bate orice sport cu motor. Pe langa eleganta sariturilor si a trapului usor, e un sentiment de o energie inexplicabila pe care o degaja prezenta cailor..
Ars de soare si cu entuziasmul la cote mari, am intrat ardeleneste la „fara un sfert” in Piata Unirii, pentru spectacolul ce a inchis stagiunea Operei Romane din Cluj: Aida, intr-o punere in scena grandioasa, ce a transformat intreaga latura vestica intr-o scena, cu plutoane de soldati egipteni marsaluind, cu cavaleria de rigoare, cu 450 de figuranti-voluntari, cu strazile laterale transformate in tabere ad-hoc. Plus solisti,, corul, baletul, orchestra si toate cele. Si cu o piata aproape plina de un auditoriu care a avut rabdare si s-a lasat prins in spectacol. Inclusiv microbistii inraiti, ce stateau lipiti de ecranele televizoarelor de la terase, au ciulit urechea la ariile cunoscute.
Jazz in the Park e un festival ce te cuprinde pe nesimtite: pornesti cu familia la plimbare prin parc dupa pranz, si te trezesti ca e seara, ca ai probabil o bratara hand-made in jurul mainii, cumparata de la unul din sutele de standuri, ca muzica te-a cuprins si dai involuntar in picioare, ca esti descult pe iarba, ca oamenii incruntati de alaltaieri din autobuz acum sunt la fel de zambitori si relaxati ca si tine.. Jazz in the Park are de toate: hipsteri de profesie, familii cu copii, hipioti de ocazie, corporatisti care au avut curajul sa-si descheie doi nasturi la camasa, studenti iesiti din sesiune, artisti de toate profesiile, motociclisti in geci de piele, dive in rochii de in, chill-out-eri…
Dincolo de line-up-ul muzical, e un festival in care trebuie sa te arunci cu entuziasm, sa te imersezi si sa-l traiesti: cumpara dulciuri homemade, impleteste-ti o bratara din fasii de piele, merci la cursuri de Reiki si muzica africana, arunca-te intr-un hamac, fa-ti poze cu palarii haioase, umbla descult pe iarba (e voie!!), negociaza cu vanzatorii de antichitati fara intentia de a cumpara ceva, arunca popcorn ratelor de pe lac, chat-uieste cu membrii trupelor care se relaxeaza la o bere… Daca adaugam la toate astea si leneveala inerenta a unei dupamese calde de duminica…
Bun, si pe langa berile evidente, nelipsite in astfel de ocazii, am gasit timp sa trec, in general seara, si prin doua vinuri interesante:
doua vinuri de vara
–Sauvignon Blanc Reserva 2010, de la Cono Sur, din Chile: e un vin alb „de iarna” , intr-un stil reductiv, cu arome dense, usor onctuoase, de fructe coapte spre supra-coapte, pastrate sub dopul screwcap in conditie pristina. De fapt, anul de recolta este destul de irelevant: in vaile inalte din Chile, influenta climatica a anului se simte destul de putin, datorita altitudinii si irigatiilor. In plus, vinul e facut intr-un stil care sa-i permita sa reziste, sa treaca aproape neschimbat prin mai multe revelioane. Bun, acum nu inseamna ca-l pun direct la pivnita, dar nici nu cred ca ar fi mare diferenta daca l-as intalni anul viitor. Are o aciditate citrica, crocanta, care vine si completeaza aromele de piersici coapte, flori de soc si ceva pepene galben. Milocul e dens, invaluitor, umple bine gura si mangaie gingiile, si ramane mult timp pe limba, iar finalul aduce ceva coaja de paine neagra;
–Chateau Saint-Thibeaud 2011, vine din Bordeaux, si pentru mine intruchipeaza ceva ce-mi doream de mult -vinul rosu de vara. E acel vin care e in primul rand echilibrat, merge lin si fara asperitati din nas si pana in postgust. Apoi, e simplu si deschis -fara complexitati inutile, fara arome exotice. Aromele sunt un melanj clasic de fructe rosii-negre, care nu epateaza prin exces, impletite cu niste nuante verzi-vegetale, usor intepatoare, suficient cat sa-i dea o senzatie proaspata, ca o briza din padure. Consistenta e supla fara sa fie prea subtire, cu tanini in surdina, fara ruperi de ritm, si final suficient de lung cat sa-i dea o aparenta de eleganta. E genul de vin rosu pe care nu tie frica sa-l torni in pahar intr-o seara calduroasa, nu spune multe dar e acolo cand ai nevoie, si nu-ti muta nasul cu alcoolul volatil.
Ca sa fiu malitios, iata ca se poate vara si fara rose-uri 😉
Vinul din Cluj 
Pingback: Gasca de fete de la Wine Princess | Vinul din Cluj