Muzica lui Gustav Mahler este echivalentul heavy metal al muzicii clasice. Ruperile de ritm, temele muzicale repetitive, accentul pe contrastul armonic, folosirea intensa a pasajelor lungi de coarde combinate cu percutie puternica, toate acestea reprezinta o paralela puternica pentru o ureche deschisa la noi experiente. Si sa nu uitam intr-un final de volumul ridicat, care iti ridica parul de pe maini daca te afli in primele randuri ale salii de concert.
In acelasi fel, Riesling-ul de Rin este cel mai „electric” dintre soiurile clasice, singurul care poate sa faca cu aceesi usurinta tranzitia de la o exprimare minerala, austera si retinuta, la o adevarata debandada a aromelor, cu o ordine si logica numai de ele stiuta. Acordurile aciditatii pot fi suave si delicate, ca un clarinet care picura un solo in surdina, sau pot fi ca un violoncel dezlantuit, in plina rafala de note adanci si rezonante.
Cine se grabeste sa-l considere pe Mahler drept un postmodern neinteles, n-a ascultat pasajele de o sensibilitate aeriana, unde o sala intreaga asteapta in liniste cu respirati taiata o singura nota adanca de fagot, la indemnul precis al baghetei dirijorului. In acelasi timp, cei care cred ca Mahler pur si simplu exagereaza, ar trebui sa se lase dusi de frenezia finalurilor de pasaj, cand fiecare instrument urla intr-o agonie armonica. Iar cei care il trateaza cu superioritate si condescendenta pe Mahler, pur si simplu nu merita sa bea un Riesling bun.
Cateodata un simplu concert obisnuit de vineri seara -fie ea si seara de 8 martie- imi lasa o vibratie si o traire interioara care poate fi stinsa numai cu Riesling. Un soi modest ca aparenta, dificil de crescut, iubitor de clima rece si toamne lungi, care cere daruire totala din partea podgoreanului, la fel cum o simfonie de Mahler cere solistului. Un vin care face diferenta intre cabaret si simfonie, intre vin de masa si nectar, cu o naturalete si modestie greu de egalat.
L-am gasit prima data intr-o combinatie Riesling + Sauvignon Blanc, de la Domeniile Boieru din Ciumbrud. Vinul din 2011, sec, cu DOC si tot ce trebuie, e un exemplu de austeritate si exprimare retinuta. Neaparat rece, are gust de cremene si coarda de vita, de flori de musetel si pajiste inflorita. Echilibrat, cu aciditatea tinuta sub control, e discret in nas si parfumat in gura, curge pe gat in jos si nu acapareaza atentia. E vinul ideal de conversatie, de joaca muzicala, de ritmuri allegro jucause.
Trecand la lucruri serioase, Thornicher Ritsch 2006 este un Berenauslese Riesling de la Weingut Geiben. Adica e dirijorul venit din strainatate sa invete o orchestra locala de tineri ce inseamna disciplina si echilibrul. Caci echilibrul il caracterieaza, chiar daca fiecare element luat in parte este distonant. Nasul incepe cu miere de tei, lamaie zaharisita si struguri tamaiosi. In gura e catifelat, moale si malebil, patrunde discret fiecare papila si o modeleaza. Apoi intervine aciditatea de otel, vibranta, care ridica gustul din moleseala si ii da o nuanta citrica. Mineralitatea apare abia pe final, cu un postgust usor cretos, ceva mai aspru decat m-as fi asteptat, ca o concluzie irevocabila.
Visez la momentul cand ele vor putea merge ingemanate: muzica lui Mahler rasunand intr-o sala de concerte, in acelsi timp cu clichetul paharelor pline cu Riesling. Caci nici unuia nu-i place sa vorbeasca in surdina. Ori Riesling-ul e un simplu vin demidulce, iar Mahler un biet visator?
Nu cred ca e un soi modest, pentru ca, uneori, poate bate cele mai fitoase Chardonnay-uri! SI mai ales pentru ca se prezinta in toate ipostazele posibile ca nivel de zahar si vechime.
Pai asta zisei si eu, ca e modest doar in aparenta 😉 Plus ca la o a doua citire, am mai corectat greselile de ortografie. Asa e cand scrii de pe mobil…