Probabil ca era o vara racoroasa, atunci, la inceput de secol XVIII, cand preotul-calugar iezuit a tinut slujba in mica capela a contelui. Vremurile erau tulburi, mai in fiecare zi se auzeau zvonuri despre incaierari intre catolici si calvini. In Aiud (Nagyenyed) era pace deocamdata, insa contele incepuse sa-si faca griji pentru siguranta familiei. Desi protestant convins, ii ingaduia sotiei catolice sa mearga duminicile la slujba din biserica fortificata. In duminica aceea insa nu-i ingadui sa iasa, nici macar in caleasca inchisa, prea era batator la ochi. Il chema pe vicarul micii capele alaturate casei sale impozante, un preot trecut la calugarie in ordinul iezuitilor, sa tina o slujba pentru sotia sa, si pentru cei cativa membri din anturajul ei care pastrau aceasta credinta.

Nori de ploaie se ingramadeau pe cer, astfel ca slujba a fost scurtata cat permiteau canoanele si buna-cuviinta, apoi se refugiara cu totii in confortul salii de mese. Ca sa-i faca un hatar sotiei, contele decise sa faca un gest neobisnuit de generozitate, astfel ca il invita pe vicar in pivnita sa de vinuri, sa aleaga vinul potrivit pentru masa duminicala. Numeroasele butoaie se insirau pantecoase in penumbra racoroasa, si contele arata slugii cu degetul cele pe care sa le desfunde.

Cu toata antipatia sa pentru intreg cinul calugaresc si in special pentru iezuiti, limba contelui se dezlega repede, pe masura ce degustau si goleau paharele intr-un vas de pamant. Vicarul nu era tocmai un novice intr-ale vinului, astfel ca vorbele incepura sa se lege, iar vasul de pamant de langa ei se umplea incet cu resturi din pahare. O slujnica facu o plecaciune si spuse ca stapana asteapta prezenta domnului si a sfintiei sale pentru a se aseza la masa, si cei doi isi dadura seama ca zabovisera putin peste cuviinta in racoarea boltilor. Isi clatira paharele, iar in drum spre iesire contele il intreba tantos pe calugar care vin fusese mai pe placul sau.

Vicarul se opri pe aleea de piatra si dupa o scurta cugetare dadu un raspuns surprinzator: vinul din vasul de pamant in care golisera paharele, si din care isi umpluse din greseala paharul. Contele ramase fara grai, apoi puse sa li se aduca vasul la masa, si servira pe toti mesenii din el, acestia laudand vinul. Contele insemna pe un raboj cu minutiozitate din care butoaie isi umplusera pocalele, si cate masuri din fiecare fusesera scurse in vasul de pamant, apoi se reintoarse in pivnita cu calugarul. Cand pe seara slujnica il intreba ce vin sa-i aduca la masa, contele spuse cu un zambet larg: din vinul vicarului (Plebanos).

Nu stiu daca s-au petrecut in acest fel intamplarile din acea zi in care s-a nascut vinul ce avea sa devina Plebanos, vinul auriu, parfumat si imbatator al Aiudului, prezent pe mesele de vaza din Budapesta pana la Brasov. Imi las imaginatia sa umple golurile si sa transforme aceasta poveste inflorita intr-un adevarat roman, demn de geniul unui Stefan Agopian, sau de ce nu, Umberto Eco.

Samburi de adevar exista din aceasta poveste: viile bogate din jurul Aiudului, confruntarile religioase de la inceputul secolului XVIII, mica capela… si vinul Plebanos. Vinul in sine e la fel de controversat ca si povestea care il inconjoara. Denumirea si marca au fost subiect de aprigi dispute si falsificari, pana in perioada interbelica, existand la un moment dat nu mai putin de trei vinuri comercializate pe piata care isi revendicau denumirea ori reteta. In prezent, drepturile asupra denumirii comerciale Plebanos sunt detinute de Cramele Logos.

Retete sunt de asemenea variate, eu am identificat cel putin trei, pe diverse etichete si site-uri: Riesling-Muscat- Feteasca, Traminer-Grasa-Feteasca, sau Riesling-Traminer-Feteasca. La o prima vedere s-ar parea ca este un cupaj clasic de soi acid, cu unul corpolent si unul aromat. Insa, asa cum deseori se intampla, probabil nici una dintre cele trei nu se apropie de cea originala.

Si nici nu cred ca se vor apropia vreodata, pentru ca, ca in orice poveste, lipseste ingredientul esential: magnificul, ciudatul, capriciosul, elegantul, evazivul, impunatorul soi Furmint. Probabil ca asamblajul original ar fi aratat cam asa: 40% Furmint, 40% Riesling (german!), si 20% Grasa, Muscat, Traminer. Departe de a fi proportii exacte, acestea variau de la an la an, in principal pentru ca strugurii erau culesi, zdrobiti, fermentati si vinificati impreuna, asadar un field blend cum am spune astazi: plantatia era special conceputa pentru Plebanos, cu randurile de vie atent numarate si dramuite ca sa iasa compozitia in aceasta proportie.

Furmint-ul e aproape disparut din viile Aiudului. Fiind capricios, sensibil la vreme si daunatori, cu recolte inconstante de la an la an, si cu productie mica, a fost o victima sigura in ochii „autoritatilor” de acum 40-50 de ani, care au replantat in cea mai mare parte suprafetele de Furmint. Au supravietuit mici parcele, care acum sunt retrocedate, si se afla in diverse gradini si livezi particulare, unele fiind probabil imbatranite ori salbaticite…

Asadar, ce am avut in pahar acum cateva zile? O iluzie? ori o farama de istorie? Prin amabilitatea celor de la Crama Takacs pe care i-am vizitat acum cateva saptamani, am primit aceasta sticla care zice-se contine ultimul Plebanos veritabil din Aiud, facut cu Furmint…

Ma feresc sa-i fac o descriere. Cum sa descrii un manuscris, ori un obiect de artizanat, unic, irepetabil? Nu stiu cate sticle au fost facute, si cate sticle vor fi facute din acest vin. Daca nu se va mai face … asta e. Macar sper ca cineva sa scrie o poveste frumoasa despre el.