Cozia, cu de toate
Pe la kilometrul 16 incepusem deja sa-mi pierd rabdarea; GPS-ul (si bunul simt) imi spuneam ca am trecut de jumatatea cursei, insa nu ajunsesem in punctul cel mai inalt. Mai mult, grupul destul de rasfirat de alergatori in care ma aflam, intins pe vreo 2-3 serpentine ce imbratisau un perete stancos impadurit, inainta cu pasi tot mai marunti de-a lungul potecii pietroase. Ritmul de inaintare scazuse considerabil (bine, nici pe portiunea anterioara nu fusese ceva grozav), insa acum abia ne taraiam printre brazi si bolovani, unii proptiti in betele de trekking, altii cu mainile pe genunchi. Taceam, fiecare concentrat pe propria respiratie, in timp ce, printr-o curiozitate a propagarii undelor, zgomotele soselei de pe firul vaii se auzeau pana la noi, privelistea ramanand ascunsa.
In astfel de momente, zeul alergatorilor si drumetilor montani pandeste dupa colt, sa-i afle pe cei slabi. Si vazandu-i cu vointa serios clatinata, pasind abia din inertie, sperand doar sa termine odata portiunea de urcus, zeul le pregateste un adevarat festin pentru ochi si minte. Ce energizant, ce imbold sa-si doreasca mai mult alergatorul obosit, decat o panorama larga, generoasa, asupra vaii Oltului. Iar micul zeu de la Cozia Mountain Run 2016 exact asta ne-a oferit celor care am strabatut plaiurile inierbate, padurea, stancariile si creasta, pe parcursul celor 30 km. O priveliste de care nu m-am saturat, privind meandrele largi ale Oltului transilvan, iesind din stransoarea muntilor si devenind fasia lata si stralucitoare de apa a Oltului oltenesc. Zeci de kilometri de jur imprejur, paduri si inaltimi, din Fagaras pana in Parang.
valea Oltului de pe Cozia
Pentru mine, acesta a fost punctul culminant al unei curse frumoase si obositoare, inceputa pe malul Oltului langa Manastirea Turnu, si sfarsita tot acolo, dupa un „scurt” ocol de 30 km. Traseul a fost in cea mai mare parte prin padure, incepand cu o urcare pieptisa inca de pe primii kilometri. Daca pana la Manastirea Stanisoara drumul a mai fost cat de cat alergabil, de acolo am trecut la pas de drumetie pe poteca ingusta si abrupta, cu portiuni ceva mai tehnice de stanca, in special spre varf. Greu de mentinut ritmul in asemenea conditii, ce sa mai vorbim de depasiri.. fiecare a incercat sa-si conserve locul in pluton. Oricum, desi s-au aliniat la start cateva sute de alergatori, s-au spart repede in grupuri mici de 3-5, insirat pe pante. Am fost norocos si privilegiat cu o companie de zile mari, la aceasta cursa fiind prezenti alergatori unul si unul; inca de la start am remarcat tricouri, esarfe ori jambiere purtand insemnele unor curse prestigioase. Evident, si ritmul impus de ei a fost pe masura.
Entuziasmul dupa admirarea privelistii a scazut brusc cand am realizat ca ma asteptau cel putin 10 km de coborare abrupta, brutala, solicitanta la maximum pentru genunchi si glezne. Am pornit pe traseu cam placid si fara chef, miscand-ma cu gratia unei morse pe o banchiza, dupa cele 3 felii de pepene zemos pe care le infulecasem pe nerasuflate la punctul de alimentare din varf. S-au scurs kilometri anonimi, plini de bolovani si radacini de care m-am impiedicat, miscandu-ma intr-un ritm abia ceva mai alert decat la urcare. Mi-a revenit spiritul competitiv cand am inceput sa intalnesc cateva grupuri de drumeti urcand pe poteca. Am arborat o mutra concentrata si agresiva, am scos pieptul in fata, am supt burta si bombat posteriorul, grabind in pas arcuit pe langa turistele oprite pe poteca. Am dat din mers high-five cu fetele, ce mi-au urat „bafta multa, si sa ajungi cu bine”. Apoi am tipat ca o domnisoara cand m-am urzicat la genunchi…. Deh, cand ti-e lumea mai draga…
manastirea Stanisoara – Cozia Mountain Run
Grea, grea coborare, m-a stors de toata vlaga. Iar cireasa a venit la sfarsit, cu vreo 2 km inainte de final, cu un ultim deal de urcat prin padure, urmat de o coborare printre balarii cat casa si un sprint de-a lungul caii ferate. Va dati seama cum se simtea, la iesirea din padure, intreaga caldura a celor 30 si ceva de grade… Sa nu ma plang totusi: am reusit, cu cele 5 h 20 min sa ma plasez confortabil sub pragul de 5 ore si jumatate pe care mi-l propusesem. Doua sugestii am, totusi, pentru organizatori:
-in loc de urcarea aceea detestabila de pe final, traseul ar putea fi lungit cu o bucla pe creasta, ca sa ramana constanta lungimea totala, si sa ofere ceva mai multe panorame,
-la sosire, un loc cu banci si umbra pentru alergatorii obositi ar fi ideal. Sa mai zic si de niste lighene cu apa rece pentru racorit picioarele?
alergare spre Cozia
Acasa, am constatat cu stupoare ca am un vin alb, la rece in frigider! Asta e mai mult decat o coincidenta, e planul divin. Sauvignon Blanc Lacerta 2014 are o aciditate destul de ridicata pentru un vin alb de Dealu Mare. E intr-un stil usor reductiv, cu un nas relativ discret, ce se deschide in principal cu note vegetale, ierboase, de pajiste salbatica, cu ceva citrice si corcoduse pe final. Corpul e surprinzator de plin, de texturat, cu o buna mineralitate, pastrand aceeasi linie aromatica. Se dezvolta frumos in pahar, merita lasat cateva minute la aerisit. Finalul e intepator, aduce ghimbir, cimbrisor si coaja de lime. Si parca dupa al doilea pahar, langa niste fetuccine cu pui si sos de morcovi, parca nici nu mai pare asa grea cursa…
Sauvignon Blanc Lacerta cu fetuccine si sos de morcovi
Vinul din Cluj 
Pingback: articol la 220 | Vinul din Cluj
Pingback: Poze si impresii 2016 « Cozia Mountain Run