articol la 220
In urma cu un an faceam primii mei kilometri in alergare, antrenandu-ma pentru o cursa de 5 km. Au fost niste pasi mici, care apoi s-au inmultit …neasteptat de mult. Ca sa fiu filozof, mi-ar fi usor sa spun ca doar primul pas a fost mai greu, restul au venit de la sine. Dar nu a fost deloc asa.
Dupa vreo 1700 km alergati (si vreo 500 cu bicicleta), mi-am dat seama ca efortul nu se masoara in calorii, timpi medii pe kilometru, distante parcurse, VO2 max (vedeti pe google ce e aia…), cadenta, altitudine, diferenta de nivel, ori tehnicitatea traseului. Efortul se masoara in alergari de dimineata cu ochii carpiti de somn, ori partide de inot la ora la care altii ies din cluburi. Efortul se masoara in acel kilometru facut dupa ce tot corpul urla la tine sa nu mai faci un pas in plus. Efortul se masoara in evenimente ratate, iesiri la terasa amanate, pentru a nu renunta la antrenamentul de seara; in filme vazute pe jumatate, ca sa prind o ora de somn in plus, sa ma pot trezi pentru alergarea de dimineata; in zile de weekend departe de familie, participand la cine stie ce cursa obscura pe niste dealuri. Efortul depus este egal cu suma tuturor lucrurilor la care ai renuntat ori le-ai amanat, ca sa poti fi pe traseu la ora programata. Daca aceste lucruri sunt valoroase sau importante, depinde de fiecare. Iar efortul este individual, nimeni nu va face aceste sacrificii in locul nostru.
Fiecare iesire la alergare este de fapt o alegere, o decizie constienta, de a face un lucru si nu altul. Iar noi suntem suma deciziilor noastre. Nu suntem ceea ce visam, ceea ce speram, nu suntem „potentialul” ori „capacitatea” care zace in noi, nu suntem nici macar talentul inascut. Suntem suma obiceiurilor noastre. Suntem ceea ce facem in mod frecvent. Suntem ceea ce punem in practica, cu mai mult sau mai putin succes, cu mai mult sau mai putin efort.
lacul Belis pregatit de triatlon
Ar fi un articol interminabil daca m-as apuca sa vorbesc despre puterea de a ne transforma prin obiceiurile si rutinele pe care le adoptam. Multi altii au zis-o mult mai bine. Am incercat sa ating si eu subiectul, trecator, prin filtrul gandurilor mele, in seria de articole dedicata alergarii. Ma uit insa in urma, la anul care a trecut de cand m-am incaltat cu „adidasii” (nu mai folosesc acest termen 🙂 ) si am iesit la prima tura prin cartier. Am alergat prima cursa (5 km) cam la trei saptamani; dupa inca o luna o cursa de 7 km prin padure, iar prin noiembrie primul 10k. In lunile de iarna am inceput sa cochetez cu cursele de trail running de anduranta, iar in martie am facut primul semimaraton pe dealuri, la Aiud. Apoi programul s-a aglomerat, in general am facut 1-2 curse pe luna, plus antrenamentele de rigoare: Sinaia Urban Trail, semimaratonul Arobs, Maratonul Apusenilor, Faget Trail Running, Retezat Sky Race, Cozia Mountain Run, stafeta la triatlon.
Ma bucur ca am reusit, la mai putin de un an, sa punctez doua obiective foarte dragi mie: primul maraton montan, la Via Maria Theresia, si primul triatlon individual, pe distanta olimpica, pe care l-am finalizat duminica. Am avut numarul de concurs 220 -de aici vine titlul articolului. Endurace a fost un eveniment intins pe doua zile: in prima zi au avut loc probele de inot de 5k si 10 k, iar duminica triatlonul -olimpic si Half-Ironman. Emotii? Cat cuprinde, dar si un sentiment de siguranta, de incredere in antrenamentele facute si in rezistenta mentala.
Triatlon Endurace Belis 2016
Triatlonul, poate mai mult decat maratonul, se mananca cu multa tarie psihica, adaptabilitate, si incredere. Proba de inot in lac (1500 m) a fost ceva mai grea decat ma asteptam, cu multi curenti transversali, lucru care s-a vazut in timpul obtinut. Am iesit printre ultimii din lac, iar lipsa de experienta s-a vazut si in zona de tranzitie, unde am pierdut destul de mult timp cu pregatirea si urcatul pe bicicleta. Am tras tare pe traseul de ciclism (39 km asfalt, cu +450 m diferenta de nivel), usor dezavantajat de faptul ca am mers cu o bicicleta MTB in loc de cursiera …dar am depasit o multime de cursiere, atat pe plat cat si pe urcari 🙂 Alergarea a fost surprinzator de grea (9 km, +150 m elev.), muschii picioarelor au refuzat la inceput sa faca switch-ul pe noul tip de miscare, asa ca mi-a luat un kilometru si ceva sa ma dezmortesc. Urcarea lunga, combinata cu caldura si deshidratare, m-au incetinit si mai mult; am avut totusi ceva rezerve de energie pentru un mic sprint pe final, depasind vreo doi concurenti.
N-am fost nici primul, nici ultimul, ci in plutonul codas, acolo unde imi e locul deocamdata. Important e ca am reusit. Iar daca eu am reusit sa trec de la stadiul de leguma supraponderala, cum eram cu un an in urma, la …o leguma ceva mai slim si mai rapida, oricine poate. Asa ca indemnul meu este: dati o sansa legumei din voi 🙂
Mi-am incheiat seara curatind bicicleta, la un pahar de Negru de Dragasani, de la Prince Stirbey. Un vin tanar si naravas, care mai are multi ani inainte pana sa se maturizeze si sa invete cum sa se comporte frumos in pahar, asa cum si eu mai am multe de invatat in ce priveste alergarea si triatlonul. Violaceu-inchis, cu nas salbatic, tanini intepatori, corp mediu si aciditate sus, deocamdata baga spaima in papile. Peste vreun an in sticla -si vreo 2500 km din partea mea- sper sa il revad mai smooth si elegant, ca un lant de bicicleta bine uns si intins. Doar pahare, pardon! picioare sa avem…
un Negru pe bicicleta
Vinul din Cluj 
Pingback: Mica vulcaniada | Vinul din Cluj