Regele si trubadurul
M-am tot gandit cum as putea sa grupez in acelasi articol cele doua vesti aflate ieri, fiecare din ele putand fi usor extinsa pe multe pagini. Plus o recenzie de vin. Dar ma voi stradui.
Chiar si mass-media noastra a alocat cateva cuvinte referitoare la trecerea in Nirvana a celui ce a fost regele Bhumibol, sau pe numele sau dinastic Rama al IX-lea, monarhul Thailandei. Bineinteles, prezentarea nu s-a inaltat dincolo de clisee: cel mai longeviv monarh in functie din lume, luminat si reformator, s-a inaltat dincolo de politica partizana, fiind un simbol care a dus tara peste nenumarate turbulente politice, a pus bazele unei dezvoltari economice fara precedent in Asia de Sud-Est, era venerat ca un semi-zeu, …dar acum lasa un vid politic urias.
familia regala a Thailandei
OK, toate acestea sunt adevarate, dar omul din spatele portretelor oficiale a fost mai mult decat atat. Explorator, interpret, fotograf, calator, inventator, organizator, sunt doar cateva din laturile ale acestui personaj extrem de colorat si greu de cuprins in cateva cuvinte. Probabil ceea ce l-a caracterizat cel mai mult a fost o curiozitate fara limite, si o deschidere sincera fata de oameni. Era genul de om care a luat-o la dans pe regina Elisabeta a Marii Britanii, care a cantat la saxofon intr-un jam session de jazz cu clasicul Benny Goodman, care a scris un raport asupra dezvoltarii agriculturii adoptat ulterior de ONU, care a calatorit pe jos prin muntii salbatici din nordul tarii sale pentru a-si cunoaste supusii. Acelasi om a studiat in Elvetia, iar tatal sau a fost absolvent de Harvard, dar asta nu l-a impiedicat sa fie un buddhist devotat, atasat profund de spiritualitatea traditionala thailandeza.
Asta primavara, in timpul calatoriei din Thailanda, l-am cunoscut pe acest monarh indirect, dar in cel mai flatant mod posibil: prin intermediul respectului nemarginit aratat cu mandrie de thalandezi. Dincolo de ceremoniile oficiale elaborate, portretele, institutiile care ii poarta numele, etc., thailandezii de rand isi decoreaza casele, masinile tuk-tuk-urile, barcile, magazinele, cu portretul regelui, ori cu steagul galben cu dungi, simbol al familiei regale. Soferii, in intersectii aglomerate, isi fac timp sa adreseze un scurt wai (plecaciune) in directia palatului regal, ori a unuia din miile de portrete ce impodobesc Bangkok-ul.
Bodegat Piqueres Garnacha Tintorera 2013
E greu de gasit un vin cu care sa fac paralela unui asemenea personaj larger than life. In special pentru ca vinurile asiatice nu i-ar face cinste, nici pe departe. De aceea am ales un vin colorat, chiar foarte colorat, aproape la fel de intens ca si viata dusa de defunctul Bhumibol. Aceasta Garnacha Tintorera 2013, de la Bodegas Piqueras, e un exemplu de putere in manusa de catifea, cam cum a fost si guvernarea regelui Thailandei. Trei ore de aerisire abia ii „dau drumul” la arome, desi poate fi catalogat drept un vin tanar, gata de baut, cu doar 6 luni de baric in lemn frantuzesc. E un melanj captivant de arome suculente de fructe negre salbatice -afine, cirese amare, mure, dude negre, peste un strat de mirodenii, subtil dar bine conturat. Se degaja treptat, rotind energic paharul, si nu lasa nasul sa se plictiseasca. Dar textura e lucrul cel ma interesant, contrastanta, imbinand tanini vigurosi si intepatori, cu o senzatie invaluitoare, matasoasa, ce mangaie cerul gurii. E un vin ce poate deveni usor companion al unei cine usoare cu preparate picante, dar ramane valabil si ca vin de introspectie, de meditatie, de pierdere in sirul gandurilor.
Si acum, despre trubadur. Criticii de serviciu deja s-au activat -ba ca nu are de-a face cu literatura, ba ca versurile cantecelor sale nu sunt poezie adevarata, ca a luat deja oricum o multime de premii, ca literatura adevarata avea nevoie de vizibilitate printr-un scriitor consacrat, ca e un mascarici care duce in derizoriu tagma scriitoriceasca, ca ce mai inseamna un premiu Nobel in ziua de azi…
Tuturor acestora, Bob Dylan -caci despre el e vorba, proaspatul laureat al premiului Nobel pentru literatura– le va raspunde asa cum stie el mai bine, tot cu o intrebare: „how many roads must a man walk down, before you call him a man?” . Bob Dylan merita acest premiu pentru ca nu da doi bani pe acest premiu. Poezia lui nu e un testament al artei, al frumosului, ci a luptei interioare a acestui om care a sfidat tiparele. Like a rolling stone, s-a rostogolit din fundul Minessotei, lundu-si (la propriu) doar ghitara si curajul, gata sa se ia de piept cu artistii consacrati, pe marile scene ale lumii. Da, a dat o gramada de rateuri. Da, a calcat pe multi pe nervi. Da, vocea lui rablagita, ragusita, stridenta, e cea mai ne-melodica dintre toti marii cantareti de blues si rock. Dar versurile sale au fost pe buzele unor generatii care au schimbat timpurile.
Si asta e rostul poeziei, si al literaturii in general, nu? Sa ne transforme, in adancul fibrei noastre. Sa ne faca sa ne dorim sa ne schimbam. Sa reaprinda o flacara care a fost inabusita in obtuzitate, conservatorism, conformism. Sa dea glas lucrurilor pe care nu le spunem. Sa ne reflecte pe noi insine. Sa ne aduca aminte de aspiratii.
Stiu ca Haruki Murakami era vazut ca un mare favorit al acestui premiu, si cred ca l-ar fi meritat pe deplin. Dar nu cred ca s-a suparat, si nu a luat prea personal vestea proasta. Mai degraba, cred ca a gustat ironia si subintelesurile. A mangaiat probabil o pisica, si-a pus castile si a iesit la o tura de alergare, ascultand Mr. Tambourine Man …
Vinul din Cluj 