A existat in ultimul timp pe piata romaneasca a vinului o adevarata inflatie de Chardonnay, facut in toate felurile posibile. Poate e la mijloc un mecanism de compensare, nu stiu, insa cand in restul lumii viticole Chardonnay este desuet si accentul este pus pe alte soiuri, nu neaparat la fel de fashionable insa mai adaptabile si versatile, producatorii romani lanseaza gama dupa gama de Chardonnay, reinventand parca soiul si climatul, exagerand cu extractivitatea si baricarea, si producand intr-un final un vin remarcabil prin generalism si artificialitate. Cred ca pot numara pe degetele de la o mana producatorii din Romania care nu au Chardonnay in oferta, intentionat sau nu.

Din pacate, aceasta abundenta de Chardonnay-uri generice pe piata risca sa puna in umbra eforturile unor producatori indreptate intr-adevar spre descoperirea potrivirii soiului cu solul si climatul, spre imbinarea cat mai fina cu baricul, si in general spre obtinerea unui vin fin echilibrat, si cu personalitate.

Un fericit exemplu pe care l-am degustat zilele astea este Chardonnay Terra Romana 2011 de la

SERVE. Struguri culesi de pe vii mature, dintr-un sol perfect, cu climat la comanda, ingrijiti mai ceva ca un bebe, etc. Ceea ce aduce in plus acest vin fata de celelalte Chardonnay-uri din aceeasi gama, este fermentarea mustului in butoaie noi de stejar, si apoi maturarea timp de cateva luni la baric. Nu-mi ascund scepticismul resimtit cand am citit aceste descrieri („oh no, not another over-oaked Chardonnay„), insa fata in fata cu vinul, impresiile s-au scurs in alta directie.

Culoarea este galben-verzui, sau mai degraba verde pal, stralucitoare si limpede, cu sclipiri onctuoase ca si un ulei fin de masline. Dealtfel, impresia si aromele de masline verzi parca caracterizeaza acest vin si se regaseste in toate aspectele sale. Dupa cum am aflat pe incercate, temperatura de servire este foarte importanta cu acest vin; prea rece, si va fi inchis, sarat si pietros, prea cald, si va deveni incarcat si stresant cu note excesive de vanilie si rom. Undeva la 14-15 grade ii vine bine, lasa loc nasului sa se manifeste cu arome de masline verzi si pere Conference, apoi mere dulci, si in final firimituri de paine.

Gustul este foarte echilibrat la temperatura potrivita. Atacul initial, acid si mineral, se termina repede intr-un cos de fructe de toamna -ma gandesc la mere, pere pietroase, niste corcoduse intarziate (deh, zona de munte). Pe final ramane o senzatie fina si satioasa de biscuit, paine neagra, consistenta si putin amaruie. Pe masura ce vinul sta in pahar si se incalzeste usor, impresia de brutarie si patiserie devine tot mai puternica si parca acapareaza fructele. Evident, se resimt si urmele de vin tanar mai ales in postgust, acid si amarui, verde si vibrant, care spala gura si pregateste papilele pentru o noua inghititura.

Un vin caruia, printre pacatele tineretii, i-as ghici o posibila varsta indelungata la sticla. Impresia generala este de finete si

aplecare spre detaliu, nu are asperitati sau elemente deranjante. Nu e un vin de baut usor, ci mai degraba de inecat oboseala unei seri de luni in unul, -maxim doua pahare.

Ca si gastronomie, cred ca s-ar gasi o gama destul de larga de preparate sa-l puna in valoare, dar personal am mers spre o optiune inedita si l-am folosit ca si vin de desert: cu prajituri de casa, ramase de la Sfanta Marie. N-am retete sa va dau, eventual vorbesc cu mama pentru cei cu adevarat interesati… Ideea e ca a mers de minune cu cozonacul cu nuca, si cu tarta cu mere. Asadar, sanatate, Sfinte Chardonnay!